Aventură și călătoriicu bicicletaPoveşti în bocanci

Drumul Voievozilor cu bicicleta – botezul primilor 100 de kilometri

Începător fiind, 200 de km am pedalat. Şi n-am murit!

Mereu am asociat bicicleta cu ceva din copilărie, cu libertatea, cu vacanțele, cu o stare de bine. Odată cu trecerea anilor însă, bicicleta s-a pierdut undeva pe drum şi eu am ajuns in București, un oraș în care toată lumea mi-a spus ca e o nebunie să pedalezi. Timp de aproape 6 ani nu m-am aventurat în şa în trafic, până acum 2 luni, când Maria mi-a împrumutat-o pe Cici a ei pentru a merge la muncă.

După nici o săptămână eram așa de vitează că am zis că o să particip la Maratonul Bucegilor. Mi-a trecut repede avântul când mi-am dat seama că era prea mult pentru mine. Însă tot Maria mi-a recomandat o tură cu niște oameni despre care ea avea numai cuvinte de laudă, Adevărații Veloprieteni. M-am uitat pe pagina evenimentului şi mi s-a părut ceva ce pot face: aproape 200 km în două zile. Drumul Voievozilor a fost o tură atât de frumoasă încât nu știu dacă îmi pot găsi cuvintele să o descriu.

Prima zi – botezul primilor 100 km de pedalat!

Plecarea a fost la 5 jumate dimineața, cu întâlnire la 5 în gară. Am dormit cele aproape 6 ore mai mult iepurește ca nu cumva să nu aud alarma și să o ratez. Când am ajuns în gară nu știam pe absolut nimeni, știam însă că toți erau oameni care aveau ceva kilometrii de pedalat în spate. Eu aveam doar 2 luni în care am mers zilnic 22 de kilometrii, eram micuță față de ei. Dar odată ajunsă acolo şi cu bicicletele instalate în tren m-am mai destins puțin.

Am ajuns la Târgoviște pe la 7 jumătate, cam zgribuliți, însă gândul la cei 180 de kilometrii și la locurile pe care urma să le văd m-au făcut să ignor aerul rece, să mă urc pe bicicletă și să-mi încep ce urma să fie o aventură. Pentru mine era prima tură lungă, și cum nu prea știam ce mă așteaptă. Am încercat pe cât posibil să am un bagaj cât mai mic, și cât mai puțin în spate. Să-mi fixez cortul de cadrul bicicletei părea o idee bună şi funcțională până când am început să și pedalez! Arătam foarte foarte amuzant, ca un crăcanel şi mă mișcam destul de greoi.

Pentru că-s încăpățânată și pentru că nu voiam să îmi care nimeni nimic din bagaje am refuzat să dau cortul cuiva. Asta până ce unul dintre participanți, Mircea, s-a oferit să mi-l ia cu pretextul că l-ar ajuta și pe el, să-și sprijine ghiozdanul pe ceva. Acuma, dacă puteam să ajut omul, cum era să refuz? Odată scăpată de obstacol am început să pedalez mai bine, sau cel puțin așa credeam eu, până la prima rampă, spre Moreni. Acolo am crezut că o să mă întind pe jos și o să zac până vine cineva cu o mașină să mă tracteze. Nu a mai funcționat nimic! Nici auto motivarea, nici vorbitul de una singura „ Hai că poți! E abia începutul, ce faci mai încolo?„  și nici pura încăpățânare de a nu mă da jos de pe bicicletă. Mircea mă încuraja, îmi dădea sfaturi. Degeaba, eu nu auzeam decât „Gata! Nu mai! Eu mă dau jos! Aia e!„ și-am cedat. M-am oprit, m-am dat jos, Mircea a luat și bicicleta mea și a început să o împingă la deal. Mă simțeam ca naiba! Prima tură, oameni necunoscuți, și eu fac pe mironosița. Pfffff, halal de mine!

Am ajuns în vârful rampei, am mâncat rapid un sandviș, am băut niște apă și am întrebat cât mai e din urcare. Răspunsul l-am primit printre râsete ” E abia începutul!”  urmat însă și de o încurajare ” Vor urma coborârile!”.  Numai ei știau când, că eu clar habar nu aveam. Am tras de mine, m-am mobilizat, doar nu era să încetinesc pe toată lumea doar pentru că eu nu pot  să urc o rampă. Si-am pornit din nou. Grea, foarte grea mi s-a părut porțiunea aia de drum, deși urcușul parcă se mai îmblânzise. Am făcut pauze dese, de regupare, de tras sufletul, de scuturat picioarele.

Iulian a avut grijă de noi mai ceva ca o cloșcă de puii ei! Daaaaar, au venit și coborârile! Numai că bucuria mi-a fost scurtă, asfaltul fiind plin de gropi, hârtopit și la vitezele pe care le prindeam în coborăre aveam mereu senzația că o să mă prăvălesc. Am trecut cu bine și de asta și după drumul a devenit prietenul meu, cel mai bun prieten.

Am vizitat ruine de castele, de case, biserici, conace, clădiri încărcate de istorie care din păcate au fost lăsate în paragină, fără măcar un indicator sau un marcaj care să spună despre ce este vorba. Noi însă le-am făcut onoarea de a le vizita, poza și aprecia.

Am ajuns în locuri în care berea e la 2 lei, înghețata la 0.5 lei. Am mâncat înghțată pe marginea șanțului la umbră. Asta mi-a plăcut cred cel mai mult – scopul nu a fost să ajungem undeva, să campăm și să mâncăm, ci să vizităm, să fie o plimbare frumoasă, prin locuri frumoase, pline de istorie.Dar parcă după atâta pedalat, atâta frumos, atâta adrenalină și soare, cam voiam să mănânc şi altceva decât sandvișuri și înghețată.

Într-un glorios final am văzut marcajul pentru Popasul Voievozilor, locul stabilit pentru cină. Numai că fiind sâmbătă, în plin sezon de nunți, ghici ce? La Popas era nuntă. 20 de oameni obosiți, înfometați, prăfuiți, arși de soare ne uitam la ușa frumos decorată cu baloane a restaurantului. Noroc cu Mihai care a mers și a vorbit cu personalul, care la rândul lor au vorbit cu patronul și ne-au aranjat 2 mese. O ciorba ardelenească mai bună nu cred să fi mâncat vreodată! Ne-am întins la mâncare și bătură, dar gândul îmi era și la partea cu camparea- înțelesesem că locul era la vreo 4 kilometrii de unde eram noi și deja se înnopta. Până la urmă patronul ne-a spus să rămânem să campăm pe pajistea din fața restaurantului. Zis și făcut, într-o jumătate de oră tabăra era ridicată, cu bicicletele frumos legate una de alta în mijlocul corturilor.

Și cum ziua a fost absolut superbă, noaptea ne-a tratat cu un cer senin cu milioane de stele. Calea Lactee se vedea atât de frumos că-ți dădeau lacrimile (acum, în cazul meu, sau era frumusețea Căii Lactee sau fânul din apropiere). Seara și noaptea le-am petrecut cu nuntașii, cu dans, veselie, povești, glume și multă voie buna. Oboseala, deși exista, a fost pusă pe planul 2 – la o adică patul era  peste drum!

Și la finalul acelei zile, după 122 de kilometrii, mi-am primit botezul primilor 100 km de pedalat! Un botez frumos, cu oameni frumoși, într-o atmosferă festivă!

Partea a doua a aventurii aici.

Monica Roman

Monica Roman

Nu pot sta locului mai mult de 5 minute- mereu trebuie să mă bâţâi, să mă mişc, să fac ceva. Mă plictisesc destul de repede. Dar pentru toate astea mi-am gasit leacul - bicicleta! Asa sunt mereu în miscare, nu mă plictisesc, mai ales în traficul bucurestean, şi mai nou vizitez tot felul de locuri noi şi frumoase. Si sunt o diva şi pe tocuri, dar şi în bocanci.

1 Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.