AustraliaAventură și călătorii

Între două oceane: Australia de la Pacific la Indian

Seasick si Grumpy sunt un cuplu care încearcă să evadeze din cofrajul lungilor ore de birou profitând de fiecare minut de vacanță pentru a calatori cât mai departe de asfalt, electricitate, pereți, aglomerație și zgomot.

Animați de dorinta de a încuraja și alti prizonieri ai rutinei cotidiene să-ți invingă teama de natură și necunoscut, cei doi publică video jurnale detaliate ale calatoriilor lor.

Deși ieșit din spatiul mama al limbii române de mai bine de 30 de ani, până la publicarea urmatorului video jurnal, Grumpy incearcă sa povestescă în limba maternă fragmente din cea mai recenta calatorie a lor în Australia.

Înainte de a părăsi Australia pentru a ne intoarce la New York, am predat mașina în Perth după 7,457 Km parcurși. Aproape nimic de raportat, nici măcar o pană de cauciuc. Probabil că are nevoie de bucșe noi. Și noi avem nevoie de o altă vacanță… căt mai curând.

Prima impresie puternică din Oz a fost una… administrativă.

Am ajuns rupți de oboseală la Cairns după mai bine de 24 de ore petrecute în scaune de avioane și ne-am grăbit să preluăm mașina. Am sărit într-un taxi suficient de mare să ne încapă cu bagajele și am pornit spre Trinity Beach, una din pitoreștile suburbii aflata la nord de Cairns. Trinity Beach se întinde leneșă pe malul Pacificului într-un peisaj tipic de ”ilustrată de la mare”. Vreo sută două douăzeci de dolari mai la nord de Cairns am ajuns la adresa de unde trebuia sa ridicăm mașina inchiriata și ne-am trezit brusc din reverii când a trebuit sâ achitâm.

Conform înțelegerii prealabile, care a funcționat aproape în fiecare detaliu, ne-am dus la unu’ acasă să ridicăm mașina din curte. Omul părea deschis și amabil dar și dornic să plece nu știu unde și mi-a pus rapid cheile în mână urându-mi, “Good luck!”.

Păi… A, aici e cricu’, aici e lopata, cablul de tractare, compresorul, manometrul, cortul, canistre de motorină și canistre de apă.

„Good luck, mate!”

Păi… Tipul mi-a simțit ezitarea…

“If you need any assistance call this phone number in Sydney and they’ll help you. I’ll be on vacation too…”

Până să apuc să mă dezmeticesc, a dispărut în casă cu permisul meu de conducere și cartea de credit VISA pe care le-a xeroxat, după care s-a întors cu un politicos zâmbet de “Hai la revedere”…

Continuam să privesc îngrijorat cauciucurile ce păreau destul de uzate, mai ales pentru dunele de nisip ce ne așteptau dincolo de orizont. In mod cert vocea lui s-a dorit a fi incurajatoare.

“Oil is good, the tyres are OK…”

„Well…”

Am ridicat privirea. Tipul avea măna intinsă dornic să-mi înapoieze actele, vădit încântat  că era pe cale să-și vadă de ale lui. Nu vazusem nicăieri antena radio. Si fusesem asigurat in e-mail-uri repetate ca mașina avea instalată stația UHF.

“Where is the UHF radio?”

R., tipul din curtea căruia trebuia să ridicăm mașina, a ridicat din umeri.

“There’s no UHF, mate…”

“BUT WE AGREED IN PREVIOUS EMAILS…” M-am stăpanit cu greu sa nu ridic vocea…

“Sorry, there’s no radio…”, a continuat R. cu un zămbet pe cale să se stingă.

Știam amăndoi căt de necesar este un radio UHF pentru comunicare printre dunele deșertului.

“That kinda’ sucks, mate…”

Nu am mai adăugat nici un alt cuvănt pentru a evita o ceartă gata să inceapă. Am înghesuit și noi în grabă valizele în mașină și am băgat cheia în contact. Tipul s-a apropiat incet de geamul meu cu un zâmbet nou părând să aștepte să vadă turistul american cum nu se descurcă cu cutia de viteze manuală. Mai ales că mașina trebuia scoasă din curte cu spatele printr-o poarta ingustă, având vizibilitate doar în oglinzile laterale.

Am zâmbit și eu. Habar nu avea acest R. ca de mai bine de douăzeci de ani m-am incapățânat să conduc numai mașini cu cutie manuala. No biggie, mate, this is one thing I know to do damn well… Am debreiat și cuplat maneta în marșarier impecabil, ca la manual.

În ultimii 34 de ani am șofat diferite mașini pe diferite meridiane, dar, în ciuda experienței acumulate, de fiecare dată când mă urc la volan într-un vehicul cu volan pe dreapta am câteva momente inițiale de confuzie care încep cu înscrierea într-o intersecție. Reflexul format în timp, la fel ca și atunci când traversezi ca pieton, este să te asiguri mai întâi din partea stângă… Efectiv trebuie să te lupți cu reflexul și să-ți impui conștient să te asiguri mai intâi din dreapta. In mod paradoxal, de multe ori este mai periculos să traversezi ca pieton pentru că de obicei iți lași gândurile să zburde și te bazezi pe un automatism care te poate aduce exact pe capota unei mașini.

In fine, eram in mișcare si practic călatoria începuse exact din momentul ieșirii din curtea ăluia. Cred că am uitat sa-mi iau la revedere…

“First stop, the auto store.”

“Do you have a list?”, m-a întrebat M. cu meticulozitatea ei specifică.

Oare, încă nu mă cunoaște?

“It’s all in my head, mate!” Am răspuns pleznindu-mă ostentativ cu palma stângă peste frunte.

Mâna stânga parea foarte veselă, acționând cu grijă schimbătorul de viteze, însuflețită de noile atribuții, în timpul ce mâna dreaptă tresarea din când în când confuză. Cele două “pârghii” ce acționează semnalizatorul și ștergatoarele erau inversate cu o precizie matematică și înainte de a mă înscrie în primul viraj la stânga am acționat în mod reflex ștergătoarele în loc să semnalizez regulamentar. Chestia asta avea să mă însoțească până la sfarșitul călătoriei…

Am intrat cu greu în parcarea magazinului datorită felului cum sunt orientate intrările și ieșirile din trafic în țările cu volan pe dreapta. Ne-am mișcat rapid in magazin și am umplut “coșul”. Lichid de frână și ambreiaj, 5 litri lichid de răcire, 5 litri ulei de motor, soluții de curățare a injectoarelor, soluție de cârpire a unei potențiale scurgeri din radiator, 4 canistre de motorină (am primit doar 2 cu mașina), o canistră de apă potabilă (adăugată celor două canistre de apă potabilă cu care a venit mașina), furtun de sifonare a combustibilului, pâlnie de combustibil, pâlnie de ulei, pâlnie de apă potabilă, găleată utilitară, frânghie suplimentară, trusă de făcut pene de cauciuc, cheie de roți nouă, că a lor era o chestie ruginită și foarte uzată, alea, alea, până când la casă ne-a luat un pic cu amețeala. Australia este o țara a costurilor interesante… și asta a fost o impresie percepută în plexul solar încă de la început, înainte de a trebui să plătim $246 pentru un schimb de ulei, sau $54 pentru un six pack amărât de Coronas.

Am înghesuit cumpărăturile pe unde au încăput și am dat ocol mașinii făcându-i primele poze. Așa, in caz ca va fi nevoie…

Era șifonată, pe ici pe colo, ruginită pe dedesupt (360,000 Km la bord), dar avea un troliu de 10,000 lbs nou nouț, proaspăt instalat. Oare va fi nevoie de el in deșert?

“We didn’t ask the guy to show us how to open the tent…”, mi-a șoptit M. peste umăr.

“We’ll figure it out…”

“OK. Plecăm?”

“Îți merge tableta?”

“Merge…”

“A recunoscut GPS-ul?”

“Da…”

“Deci, suntem pe harta activă…”

“Da…”

“Și ai găsit hotelul..”

“Da…”

“OK, atunci pornim spre nord. Poate prindem banca deschisă în Port Douglas și schimbăm și banii astăzi…”

Ne-am înscris în trafic pe șoseaua ce poartă numele Căpitanului Cook dornici să ajungem cât mai repede la Port Douglas să ne dezmorțim oasele după interminabila călătorie NYC – Los Angeles – Sydney – Cairns. După vreo zece minute  în care m-am luptam cu oboseala acumulată și cu numeroasele sensuri giratorii, în timp ce-mi verificam lista din memorie, am tras cu coada ochiului la M. care înca își aranja jucariile ei de navigație/comunicație.

“Actele mașinii unde le-ai pus?”

M. a întors capul surprinsă.

“Nu ți le-a dat ție?”

“Nu… Fuck! Caută în torpedou…”

M. a scos rapid tot ce se afla în torpedou. Nici urmă de vreo hârtie, mapă, plic, nimc.

“Ăsta a uitat să ne dea talonul și polița de asigurare. Sună-l și eu încerc să întorc undeva…”

“Pe satelit?”

“Nu. Ținem satelitul pentru urgențe. Vezi dacă poți să bagi iPhone-ul meu într-o rețea locală.”

M. a luat iPhone-ul meu dintre scaune și mi l-a înmânat.

„Pune degetul…”

După deblocarea telefonului a început sa butoneze de zor.

“Pot intra pe Telstra…”

“Go for it…”

Prima tentativă de formare a numărului a eșuat. La fel și a doua. Era greu de ghicit care cifre trebuie formate și care nu de pe telefonul nostru conectat la rețeaua lor. La a treia încercare telefonul a inceput să sune.

“Hi R., my husband asked me to tell you that we can’t find the registration and the insurance policy…”

In zumzetul viguros al celor opt cilindri, nu puteam să aud ce-i răspunde domnul R.

“The registration, you know, the paper that proves that we didn’t steal the car, if the police stops us… Excuse me?… What do you mean, no paper?… but… so…”

R. părea să-i explice ceva de zor.

“But, then… I see… OK I’ll tell him…”

“Ask about the insurance policy too!”

“And what about the insurance policy? Is there a card?… I see… OK…  I’ll tell him. Thank you. Bye.”

“Ce-a zis?”

“A zis că în Australia nu mai există registration card și dacă te oprește poliția vor căuta numărul de înmatriculare pe computer ca să se asigure că mașina nu este furată…”

“Huh? Whoa! Țară civilizată… și de asigurare, ce-a zis?”

“A zis că în caz de acident, sau dacă cere cineva date despre polița de asigurare, ceea ce el nu crede că se va întampla, să sunăm la numarul din Sydney…”

“Huh?…”

“Așa a zis…”

“Ciudat…”

Deși admiram simplificarea formalitaților rutiere, îmi era greu să mă obișnuiesc cu ideea. Sydney va fi in permanență la căteva mii de kilometri de unde s-ar fi putut întâmpla un accident. Nu prea era clar cum ne-ar fi ajutat cei din Sydney.

Asta a fost prima impresie din Australia. Urmată de faptul că mai toate, inclusiv băncile, se închid dureros de devreme și dacă vrei să schimbi o sumă mai mare de $$$ tanti de la ghișeu devine suspicioasă, te privește în suflet cu un zâmbet Röntgen și te invită să mai treci și a doua zi…

Am reușit să schimbăm doar jumătate din bani în prima după amiază în Port Douglas căci tipa de la ghișeul unicei bănci rămasă deschisă peste ora 16:00 a replicat că nu are voie să schimbe sume mari într-o singură zi. Ne-a invitat să schimbăm cealaltă jumătate a sumei a doua zi.

Din păcate ziua următoare era planificată deja la recif la Agincourt și catamaranul care făcea o singură cursă pe zi între coastă și recif ajungea înapoi în Port Douglas după ora 17:00 când se închidea și singura bancă deschisă după ora 16:00

Dilema dracului pentru că voiam să pornim la drum spre nord imediat ce ne-am fi întors de la recif evitând orice contact cu vreo altă localitate. Aveam 180 de litri de motorină in rezervoare, dar încă nu știam cum și dacă va funcționa cartea de credit la îndepărtate stații de alimentare în miez de noapte…

Orașelul Port Douglas este mic, curat și cochet și are o atmosfera de vacanță extrem de placută care amintea de Key West-ul nostru. Am trecut pe la câteva terase, ba pentru o cină excelentă cu produsele proaspete ale Pacificului, ba pentru un Martini, sau o bere. Împinși de curiozitatea matelotului ieșit la țărm, am încercat să ne oprim la cât mai multe terase pâna la căderea întunericului când ne-am urcat în „Troopie” și ne-am mutat la barul hotelului.

Orice umbră de somn dispăruse după mai bine de 36 de ore de activitate și speram că o bere, două, trei, ni-l aduce înapoi pe Moș Ene…

Am adormit târziu supărați că a trebuit să sacrificăm ireversibil integritatea unuia din geamantanele favorite. Se pare că cei de la serviciul de securitate al unuia din aeroporturi a avut curiozitatea să ne deschidă valizele și cumva cheia specială ne-a dat peste cap codul de acces. Singura soluție a fost să tăiem încuietorile cu un bomfaier din trusa mașinii.

În dimineața următoare ne-am grăbit să incărcăm totul înapoi în mașină, am incuiat-o cu speranța ca nu o va sparge nimeni, am prins din fugă câteva îmbucături de mic dejun și ne-am prezentat în fața hotelului pentru a fi îmbarcați în autobuzul ce venise să ne preia pentru o călătorie până  în port. Ajunși în port ne-am îmbarcat pe un catamaran din aluminiu cu trei punți și am ieșit în larg la recif. Pacificul ne primea verzui și linistit. Ieșirea cu catamaranul includea și un bufet tip „all you can eat” cu „produse proaspete din ocean”. Ne-am plătit doar berile. Nu le-am mai numărat…

Reciful arăta mult mai colorat și vibrant decât ne temeam în urma rapoartelor îngrijorătoare citite înainte de călătorie. Cel puțin la Agincourt, culorile sunt încă vii și vietățile marine abundă. Dupa cum, din păcate, abundă și turiștii nesimțiți care in ciuda interdicțiilor stau cu labele direct pe coralii să-și face poze.

Cum M. nu are certificatul PADI, m-aș fi putut scufunda doar eu, dar nu avea nici un sens să nu fim împreună așa că am renunțat la scufundare și am ieșit împreună la snorkeling. Timpul a zburat rapid in timp ce ne hraneam ochiul cu formațiunile de corali. Am reușit să ne amintim la timp că trebuia să găsim o soluție pentru a prinde banca deschisă înaintea intoarcerii catamaranului. Din fericire, se oferea și un zbor opțional cu elicopterul de la recif înapoi pe continent.

„Get to the choppa’…”

Cu ocazia zborului aveam timp să vedem o bună porțiune din The Great Barrier Reef și din aer. În jurul orei 15:00 survolam spre sud o porțiune a recifului căutând peisaje și balene. Pilotul a fost extrem de amabil și a aterizat pentru mai puțin de un minut pe o limbă de nisip nu cu mult mai mare decât elicopterul. Evident, am câștigat timp datorită elicopterului și ne-am întors în Port Douglas înainte de închiderea băncii. Uneori planurile se derulează cum trebuie. Nu foarte des.

Imediat cum am terminat cu banca ne-am așternut la drum spre nord în direcția Cape Tribulation. Trecerea la bac ne-a întârziat puțin și am ajuns la locul de campare rezervat cu două săptămâni înainte după caderea întunericului…

Am desfăcut pentru prima dată cortul de pe acoperișul mașinii pe plajă, la lumina frontalelor. Din fericire montarea și demontarea cortului de pe acoperișul Toyotei s-a dovedit a fi o operațiune ușoara și extrem de rapidă.

Încurajați de ospitalitatea așternutului, ne-am împiedicat de două beri reci sorbite tacticos în vuietul valurilor ce se spărgeau undeva în întunericul plăjii. Locul de campare pe malul Pacificului la Noah’s Beach era perfect din toate punctele de vedere. Intr-un fel plaja era ca o misterioasă intoarcere in timp. Am mai fi stat acolo cel puțin înca o noapte, dar timpul era scurt și în urma hotărârii de a continua mica escapadă spre nord deja mâncam din timpul necesar traversării dificile ce ne aștepta în deșert mai târziu..

Dimineața am continuat incursiunea spre nord până la Cape Tribulation, în căutarea unei plăji cât mai pustii. Cape Tribulation face parte dintr-un parc protejat (izolat și nedezvoltat) și se află într-o zonă tropicală extrem de frumoasă. Plaja a rămas aproape ca atunci când a debarcat în zonă căpitanul Cook și pentru că este orientată spre est răsăritul este magic… Singura problemă (și acolo) sunt crocodilii de apă sărată care trăiesc în zonele numeroaselor estuare și transformă orice banală tentativa de baie într-o consultare a destinului…

Am servit micul dejun la unica pensiune din zonă și după prânz am făcut cale întoarsă spre sud.

„Where do you think we’ll stop tonight?”, a întrebat M.

” We can’t stop tonight, mate. We need to recover some precious time…”

„Și atunci, până unde mergem?” a întrebat M. iar, cu ochii la hartă de pe tableta din poală.

„Tonight we’ll try to stay on asphalt. We head south on the main road to Townsville and from Townsville we head west all the way to Mount Isa, Tennant Creek și încercăm să ajungem la Alice Springs.”

„Nu e prea departe?”

„Vreo 2,700 Km… putem…”

„Don’t forget, these highways are very different from what we call highways at home… Canguri, vite..”

„Măcar nu au bicicliști beți și căruțe cu paie fără felinar.”

Am trecut fantomatic prin Townsville pe la miezul nopții și ne-am așternut la drum spre vest plini de entuziasm. Soseaua era pustie. Răsăritul soarelui ne-a zâmbit în drum spre Mount Isa. Trecusem iar pragul de oboseală când somnul fuge alungat de voioșia zorilor…

În ciuda faptului că alimentasem de doua ori în cursul nopții, pe la prânz am virat însetați și prăfuiți la stația de alimentare Shell de la ieșirea din Mount Isa cu ambele rezervoare uscate. Era timpul să ne obișnuim cu realitatea motorului V8 de 4,5 litri… De cate ori faceam plinul cei 180 de litri parea ca dispar undeva intr-o canalizare…

Regiunea din jurul localitații Mount Isa este frumoasă și are un farmec aparte care se estompează treptat cu fiecare kilometru ce se apropie de localitate. Nu departe de Mount Isa a fost compus cântecul “Waltzing Matilda” care este considerat imnul neoficial al Australiei. În Mount Isa a existat și un muzeu dedicat acelui faimos cântec, dar se pare că a fost devastat de un incendiu și înca n-au reușit să-l restaureze. Deși este o zonă de exploatare minieră, există numeroase văi și ochiuri de apă (billabong) ascunse privirii unde s-ar putea înota și campa. Noi eram în plin marș și fiecare oprire adauga minute deficitului de timp.

Din păcate este și zona unde am vazut cei mai multi canguri loviți de mașini noaptea. În apropiere de 100 ne-am oprit din număratoarea corpurilor zdrobite de impact. Măcar dingo și câteva păsări consumatoare de carne beneficiau.

Cu excepția trenurilor rutiere de mare tonaj care amintesc de vehicule apocaliptice din seria Mad Max, australienii evită circulația de noapte prin outback. Se pare că am fost una din cele două mașini care a rulat pe câteva sute de km în acea primă noapte la volan. Există numeroase locuri de popas presărate de-a lungul drumului și la unele din ele se poate campa gratuit pentru odihna de o noapte. Cine are timp de popas, evident…

Nici eu nu pot să-mi explic această ciudată plăcere a șofatului. Efectiv nu mă satur de kilometri și îmi face plăcere să trec din zi în noapte, în zi și iar în noapte, continuând drumul fără sfârșit…

Carosabilul din Australia are puține similaritați cu autostrazile de acasă. Diferența nivelului de dezvoltare a infrastructurii rutiere, la est de Alice Springs, este mai mult decât sesizabilă, de la calitatea asfaltului, la marcaje, etc. Nu am întâlnit nici o autostradă cu 4 benzi ca acasă, ci doar șosele cu 2 benzi ca în România anilor ‘80.

“Don’t drive at night, mate. It is quite dangerous”, ne-a sfătuit R. în Cairns când am preluat mașină. Inițial am fost convins că exagerează, dar după prima noapte la volan am înțeles. Canguri, vite răzlețe (2 săptămâni mai târziu undeva pe coasta de vest am întâlnit prima vită din viată care a venit intenționat pe carosabil cu coarnele înainte parând determinată să opreasca mașina), și in special distanțele foarte mari între răzlețele puncte populate fac orice asistență mecanică sau medicală dificilă. În multe locuri evacuarea cu elicopterul este singura șansă în caz de urgență.

Ni s-a sugerat că noaptea în puținele așezări de marimea unui sat în Romania se pot întâmpla “chestii” mai mult sau mai puțin accidentale. Între Cairns în Queensland și Newman în Western Australia, adică vreo 5,000 Km nu am întâlnit nici o mașină de poliție, sau polițist în uniformă. Este Outback-ul o zonă sigură care nu are nevoie de prezența vizibilă a autoritaților, sau pur și simplu eviți beleaua parcând după apusul soarelui? Sincer, nu știu răspunsul corect dar cert este că m-am simțit în siguranță în orice loc, populat sau izolat, în Australia. Cât despre circulația de noapte pe drumurile naționale când există ore în șir în care nu întâlnești farurile nimănui, cel puțin atât timp cât există motorina în rezervoare și aer în cauciucuri, bring it on! Acolo mă simt ca un pește în gârla favorită…

Înserarea traversării ne-a îmbrațișat la vreo 300+ km nord de Alice Spring pe șoseaua ce taie Australia în două de la Darwin în nord, la Adelaide în sud. Ne-am apropiat până pe la vreo 100+ km nord de Alice Springs și am hotărât să ne oprim în noapte la un soi de motel pe marginea drumului.

În barul motelului zaiafet în toată regula. Vreo patru localnici trecuți de 60 de ani cu fețe brăzdate de riduri, vizibil afectați de alcol, alcătuiseră un fel de orchestră și behăiau un gen de country western cu iz de Australia. În rest, câțiva călători obosiți aflați în tranzit, două paparude blonde reciclate machiate ca un pom de iarna de plastic, și vreo 3-4 aborigeni sprijiniți în berile lor.

Am schițat un salut discret din barbie după care M. s-a îndreptat spre tejgheaua ce avea dublul rol de bar și birou de recepție și eu am facut rapid stânga împrejur să încui mașina parcată în ușa barului.

M. s-a întors la mașină cu un zambet mulțumit, ținându-se de o cheie yale galbenă.

“I got us a room… We can take a shower… “

Femeile astea, mereu bucuroase de prezența unui duș…  Îmi place să mă consider o persoană cu dragoste și respect pentru igiena personală, dar dacă trebuie să stau departe de duș și trei săptămâni, nu mi se pare neplacut sau nefiresc…  și deși nu folosesc niciodată vreun deodorant, after shave sau parfum, nu miros a transpirație indiferent de clima, sezon sau latitudine, altitudine, sau atitudine… Nu mai intru în detaliile măsurilor de igiena “de campanie”…

Până una alta, m-am bucurat și eu de bucuria ei…

Baraca din PFL etichetata drept cameră de motel arăta destul de ciudat pe afară. Deh, sunt vânturi, ploi, nisipul abrasiv care tocește și fierul, o fi mai frumos înăuntru ȘI ARE DUȘ, nu?

Am descuiat cu greu ușa și după ce am aprins unicul bec din cameră am rămas oarecum împietriți…

Camera era efectiv murdară, nu dezordonată, nu nearanjată pentru că vreo cameristă știrbă și cu barbă n-a avut timp s-o curățe, ci doar murdară de uzură. Nu cred că măturase cineva de la debarcarea capitanului Cook…

“How much did they ask for this?”

“One hundred twenty…”

“Fuck, no… fuck the shower! We’re moving…”

“E târziu…”

“Ție îți place aici?”

“Evident că nu, dar…”

“M. we’re moving on to Alice Springs. O sută de km înseamnă încă vreo oră. We can make it. Întoarce cheia și cere banii înapoi. Ne vedem la mașină.”

“Am plătit cu card-ul…”

“We’ll call the bank and dispute the charge. I’m not paying $120 for a dump.”

Ne-am întors la mașinâ, M. a telefonat băncii de acasă și a explicat situatia după care s-a întors în barul recepție să le predea cheia.

“What did they say?”

“They were not too happy about it…”

“Fuck them! Let’s go…”

Am ajuns la punctul ce marchează Tropicul Capricornului, la câțiva km de Alice Springs în jur de miezul nopții și am făcut cortul nostru la marginea șoselei, sus pe mașină.

Ne simțeam de parcă această călătorie începuse cu săptămâni în urmă.  Eram intrați în ritmul drumului fără sfârșit.

Nu pot să spun niciodată că îmi place mai mult la volan decât la pas pe potecă, pe bicicletă, sau pe apă. Atât timp cât fiecare mă poartă spre orizont, toate mi-s dragi…

Chemarea depărtărilor pustii este mai puternică decât afinitatea pentru un anume tip de locomoție. Suntem înfometați de depărtări, și vrem mereu să ne dezlegăm de ancora ce ne ține prizonieri în rutina cotidiană a orașului.  Alegem alternativ mijloaje de locomoție în funcție de destinații și condiții.

La chemarea deșertului nu puteam răspunde decât cu cămila, sau cu un 4×4: nu pentru că e mai frumos pe valul de nisip decât pe apă…

A propos de ritualul dimineților începute la volant:

“Oil pressure… Check!

Coolant level… Check!

Brake fluid level… Check!

Power steering fluid level… Check!

Clutch fluid level… Check!

Electrical… 12.7 V when off, 14.01 V when on

Brake lights… Check!

Headlights… Check!

Signaling lights… Check!

Tyre pressure… 40 PSI front, 43 PSI rear

Fuel… 180 litres!

Parking brake… Check!

Windshield wippers and fluid… Check!

Horn… Check!

Navigation system… Check!

Back-up navigation system… Check!

Paper map… Check!

Cell communication… Check!

Sat comm… Check!

Cameras and batts… Check!

Rooftop cargo… Secured!

Seasick & Grumpy logo… Check!!!

Ready for ‘take off’, fasten seatbelts, lock doors.”

Ma opresc din scris amintindu-mi că trebuie să încep lucrul la video jurnal pentru că textul nu-mi mai încape colțurile amintirilor. Voi încerca să-l simplific cât mai mult să nu-mi mai iasă (iar) de trei ore. Dracu’ știe ce va ieși din el…

Deși incapabil de a fi sută la sută obiectiv, incerc să redau in detaliu experiența trăită. În ciuda efortului adevărul percepțiilor din teren alunecă oarecum fără voie prin coridorul dintre imagine și text…

Dacă textul permite gimnastica detaliilor și a nuanțelor eliberând imaginația cititorului și provocând-o la seducătorul exercițiu al interpretării realitații trăite de autor în funcție de intelectul și vocabularul emoțional al fiecărui cititor, cadrul și secvența de film aproape că “impun” o interpretare oarecum simplificată a realitații in funcție de abilitațile de exprimare prin imagine și ritm ale autorului. Cel ce vizionează un video jurnal al unei călătorii pare să aibă mai puțin spațiu pentru nuanțele propriei interpretări a informației decât cel ce citește relatarea scrisă a unei aceleași călătorii… În timp ce ambele “moduri de exprimare” satisfac apetitul pentru participare a spectatorului-cititor, din punctul meu de vedere, în mod paradoxal, textul pare mai obiectiv decât imaginea croșetată în secvențe aromate de sunetul real al momentului și muzica menită să ofere codul emotional” de dezlegare a mesajului.

Până la urmă, cuvintele și imaginile sunt pentru nuanțele trăirilor reale ceea ce sunt pantofii de lac cu un număr mai mic pentru un suflet voios alergând pe drumul fără sfârșit.

Noaptea petrecută în cortul de pe mașină la marginea soșelei în parcarea de la semnul ce marchează Tropicul Capricornului a fost cea mai friguroasă până în momentul acela. Veniți de la Cape Trib, pe coasta tropicală, n-am mai urcat pătură de lână din mașină și pe la 04:00 hours ne-am trezit zgribuliți. Aveam să întâlnim nopți și mai reci mai târziu în deșert…

Când au apărut primele raze de soare de după curbura orizontului, am pornit motorul și am continuat spre sud către Alice Springs. După Alice Springs aveam să părăsim asfaltul pornind în întampinarea deșertului spre vest pe Tanami track pentru vreo 800+ Km de pustietăți și apoi după un popas de alimentare în mica comunitate aborigenă de la Bililuna urma să pornim spre sud pe Canning Stock Route pentru vreo 1,800 Km de off road prin deșert și izolare. Ceea ce transforma descinderea noastră matinala în Alice Springs într-o ultima oportunitate de a ne pregăti cu adevarat de drum…

Înca din prima zi am fost îngrijorat de culoarea și vâscozitatea uleiului de motor. În ciuda asigurarilor că fusese schimbat recent, de fiecare dată priveam joja cu un gol în stomac. Dacă la schimbarea cauciucurilor cu ceva mai potrivit dunelor de nisip afânat nu indrăzneam să visez datorită prețurilor paralizante, mă încumetam să planific măcar un schimb de ulei.

Odată intrați în Alice Springs am telefonat la numarul “misterios” din Sydney și ni s-a comunicat că schimbul de ulei este exclus. Aveam să înțeleg mult mai târziu de ce… În dimineața aia rece și somnoroasă din Alice Springs mi se părea de neconceput să pornesc spre zilele de deșert în care aveam să trag de motorul ăla bătrâior cel puțin 8 ore pe zi în regim constant de treaptă 2-3-2-1-2-3 de cele mai multe ori în 4×4 și chiar cu reductorul cuplat, la 34 C , fără să-i ofer măcar o lubrifiere adecvată.

“But, ma’am, do you understand that the oil is so thick that it doesn’t even drip along the dip stick?…”

În general vorbind, dacă nu faci parte dintr-un convoi cu cel puțin un “bush mechanic” și nu ai piese de schimb, sau nu ți se trimite mecanic și piese cu elicopterul la un preț cu care ți-ai putea lua o altă mașină, mașina defectată rămane definitiv acolo ca o mărturie a greutaților drumului. Și eu nu voiam să las mașina asta ruginită care îmi devenise dragă în mijlocul deșertului…

Conversația s-a terminat fără a obține aprobarea schimbului de ulei. Încă o dată menționez că aveam să ințeleg aproape două săptămâni mai târziu că prețul unui schimb de ulei era atât de mare incât preferau să-și asume un risc care mie mi se părea de neconceput.

Acest banal schimb de ulei care la un atelier cu rampă durează cel mult zece minute avea să devină un adevarat “pet project”. Nici acum nu-mi vine să cred că într-un oraș ca Alice Springs, aflat în inima turismului rutier australian, cu zeci de ateliere specializate în 4×4, cu unul din cele mai mari și impresionante magazine ARB din toată Australia, am pierdut aproape trei ore prețioase întrebând din atelier în atelier fără a putea găsi pe cineva dispus să ridice mașina pe o rampă de altfel goală pentru un simplu schimb de ulei… Toți dădeau din umeri neinteresați și mă trimiteau de la unul la altul…

“…you turn left at the first light, then at the fourth intersection you turn left again and then second right maybe another km or two…”

Să fi cumpărat ulei și filtru și să-l schimb la marginea drumului ca altădată prin alte părți?

Oare, aștia ce legislație aveau? Am voie să-l schimb la bordură? Puteam să-l duc pentru reciclare la o stație de carburanti?

“Do we really have to change it?”, a întrebat M. treptat din ce în ce mai îngrijorată de trecerea timpului.

Plănuisem să parcurgem primii 800+ Km spre vest pe Tanami Track, departe de asfalt până la căderea întunericului pe la 18:00 hours și deja păream să fim într-o irecuperabilă întârziere.

“Am un gol în capu’ pieptului când mă gândesc să pornesc așa la drum…”

“Nu ziceai tu că Toyotele astea sunt cele mai rezistente?”

“Ziceam… da’ una e să zici că Troopie e fără moarte pe scaun rezemat de-o bere și alta e să tragi de ea incărcată la mama dracu’… dacă se oprește motorișca, ne cam oprim și noi… că pagaie nu ne-a dat…”

“Avem lopată…”

Am izbucnit amândoi în râs. Probabil că era gluma cea mai potrivită momentului. Cum să nu ador un astfel de camarad?…

“Fuck it, mate. Off, we go… hai să cumpărăm de mâncare și apă. Cum o fi să fie…”

Ulterior gluma despre lopată avea să capete contururi de realitate și acum ne amintim cu un zâmbet sutele de kilometri de dune traversate aproape la lopată…

Ne-am oprit în parcarea unui mic supermarket de unde cumpărasem provizii și în urmă cu șapte ani când am vizitat Australia prima dată. Magazinul părea aproape la fel. Chiar și aborigenii săraci care priveau parcă cu invidie cărucioarele celor câțiva albi ieșiți la cumparături vineri dimineața păreau aceeași de acum șapte ani. Doar păreau, pentru că sigur nu puteau fi aceleași persoane…

Am luat o grămadă de supe, conserve, carne uscată de cămilă și cangur, miere, orez, o pungă de cartofi pe care căldura avea să-i oțetească în câteva ore și o pâine mare și proaspătă.

“Put the pedal to the metal… Tanami, here we come…”

Vreo 90 de km mai târziu M. decide să “raporteze” cu mirare.

“Știi ce n-am luat?”

N-am răspuns pregătindu-mă sufletește să întâmpin o potențială tragedie…

“N-am luat bere…”

“Și acum spui?”

“Acum mi-am adus aminte…”

“Nu mai avem de unde… Fuck!…”

“Nu ziceai că alimentăm la Tilmouth Roadhouse pe Tanami? După ăia știu că nu mai e nimic până la Bililuna…”

“Tanami și toată zona pe Canning Stock Route sunt zone de prohibiție… nasol, nu mai vedem bere până aproape de sfârșitul călătoriei..”

Am rămas amândoi muți, îmbrâncindu-ne cu ecourile acestor vorbe fără milă… o altă vacanță în care doar vom visa o bere rece…

Nu luasem înca nici carne proaspată de miel, cangur și camilă de la măcelarie și nici, altfel nelipsitul sac de cărbuni mereu prezent în portbagajul mașinii de acasă…  se anunța o călătorie din ce în ce mai dificilă…

În 2010 parcursesem traseul pe Tanami Track în sens invers, de la Halls Creek la Alice Springs și în urma unor ploi mai rare de August, ultimii 150+ Km de la capătul estic, practic de unde începeam acum traversarea, au fost inundați. Atunci, în 2010, am plecat din Halls Creek cu primele raze de soare și am ajuns în Alice Springs puțin după miezul nopții…

Acum, în 2017, porneam în sens invers cu aproape cinci ore întârziere… În șapte ani s-au schimbat câteva aspecte pe Tanami Track. Companiile miniere încearcă s-o îmbunătățească permanent și au mai lățit-o dar traficul greu pe pistă de nisip argilos bătătorit a creat sute de km de corugații severe care iți asaltează suspensiile, plombele si răbdarea… Aproape că aș fi preferat noroaiele și interminabilele bălți întâlnite cu șapte ani în urmă.

Când mergi ore în șir fără oprire pe corugații ajungi să te temi în permanență că va ceda ceva din ansamblul mașinii… și noi înca nu intrasem pe sectorul dificil. Alterând planul initial, care ar fi trebuit să ne poarte spre vest de la Cairns la Alice Springs pe drumuri de pământ și nisip mai scurte, până la urmă am mers pe asfalt încercând să protejam suspensia mașinii măcar până la Alice Springs.

Asfaltul a adus și avantajul că am putut rula mai repede, fără oprire din zi în noapte în zi în noapte, cu griji mai puține, dar a adaugat și mai bine de 500 Km suplimentari cu consumul aferent specific utilajului.

Unul din aspectele cele mai importante ale unei călătorii este balansarea opțiunilor la fiecare pas. Fiecare din opțiuni aduce avantaje și dezavantaje ce nu pot fi mereu cuantificate și analizate cu precizie matematică. Uneori există și un impuls “instinctiv” alimentat probabil de experiențe similare anterioare, temperament și dispoziția momentului. Și această dispoziție a momentului poate fi ingredientul cel mai volatil în momentul de cumpănă. Aici este nevoie de disciplinarea și gestionarea strictă a emoțiilor pentru că în situațiile extreme panica stă cu mână pe clanță gata să se strecoare prin ușa întredeschisă…

Dar noi, în acest tur de „pensionari rablagiți”, eram încă departe de coordonatele unei situații de panică. Cel mai mare „pericol” era iminenta descreștere a stocului de bere. Pășeam în deșert cu doar șase cutii de bere “Pure Blonde”. GROAZNIC de primejdios!!!!

Una din metodele utilizate pentru a atenua vibrațiile produse de corugații este găsirea unei viteze de deplasare optime care faciliteaza intrarea într-o rezonanță în care contează diametrul roții, distanța și adâncimea dintre deformări, turația roții și implicit viteza de deplasare a mașinii. Există șanse bune că de cele mai multe ori, în funcție de compoziția solului și de ce fel de roți si vehicule au creat corugațiile respective, să se ajungă la această rezonanță, când mașina începe să “plutească” peste corugații pe la 90 Kmh. Există și situații când constați cu exasperare că nici 110 Kmh nu te scapă de vibrații severe. Unele din aceste situații aduc și un sentiment nou de nesiguranță pentru că la 110 kmh peste corugații mașina începe să „danseze” derapând într-o oscilație constantă în ambele direcții și trebuie redresată încontinuu cu un efort dozat proporțional pentru a nu accentua deraparea urmatoare în sens opus…

Încercam să nu mă gândesc la ce m-aș putea aștepta în cazul unei explozii de cauciuc pe față între 90 și 110 valsând peste corugații. Și nu poți fi nesimțit să-ți amintești să apelezi la vreo deitate doar când iți intră vreun morcov modificat genetic. Dacă nu cred și nu obisnuiesc să îngân vreo rugaciune la terasă cu berea în mână, când mi-e bine, aș fi un iremediabil ipocrit să încep să mă rog cu o subită smeremie doar când intru în rahat și mă zgâlțâie corugațiile soartei… Așa că, am strâns fesierii și colacul volanului și m-am lăsat să alunec mai departe pe partitură. Cum o fi să fie, că doar m-am vârât în situația respectivă de bunăvoie și nesilit de nimeni. Măcar câteva Coronas dacă se mai zgalțâiau împreună cu noi pe lângă alea șase blonde anemice de 300 ml…

Roadhouse-ul de la Rabbit Flat, unde am cumpărat vreo 30 de litri de motorină la suprapreț în 2010 fusese abandonat și închis definitiv după ce familia proprietarilor a îmbătrânit după 30+ de ani de dragoste pentru pustietăți (se pare că, după principiul ce naște din nisip, asfalt mănâncă, odraslele au fost atrase de viață la oraș și cei doi soți îmbătrâniți de nisipuri n-au mai ținut pasul cu micul business atât de îndrăgit odinioară) și mica bretea de acces care ieșea din Tanami spre proprietatea lor era blocată cu o barieră improvizată.

Imediat cum am trecut de Rabbit Flat s-a lăsat întunericul, ascunzând sub mantaua lui groasă și corugațiile ce urmau să se strecoare pe sub capota mașinii, și gropile mai adânci, și chiar și neașteptatele curbe ale drumului. Dacă de la Alice Springs la Rabbit Flat am întâlnit vreo 3 camioane de mare tonaj și un convoi parcat de 6 SUV-uri plecate să explore în sens opus dracu’ știe ce destinație misterioasă, după ce s-a lăsat întunericul la Rabbit Flat nu ne-am mai intersectat cu nici o vietate, nici neamu’ lu’ manivelă, nici canguri, nici dingo.

Din păcate Rabbit Flat este situat cam la jumătatea drumului pe Tanami Track și cum încă încercăm să recuperăm din timpul prețios irosit în căutare de „holly oil” în Alice Springs, singura opțiune potrivită era continuarea drumului, încă vreo 450 Km, prin noaptea deșertului. La revedere 110 Kmh, hello corrugations… Măcar zgâțâiala permanentă alunga somnul…

Am ajuns în apropierea intersecției cu drumul de acces al comunității aborigene de la Balgo aproape de miezul nopții. Aveam aprobările și permisele de acces în comunitate cu noi, dar era absurd să telefonăm pentru confirmare și să încercăm să intrăm în comunitate la miezu’ nopții. Oamenii din deșert, chiar și călătorii ca noi, se culcă destul de repede după apusul soarelui și se trezesc puțin înainte de răsărit… De la Tanami Track la Balgo sunt câțiva km buni și teoretic nu aveam nevoie de aprobarea nimănui pentru a campa pe marginea drumului.

“Shall we stop here, mate?”

M. nu a răspuns imediat și am întors capul spre stânga să deslușesc dacă încă era trează sau moțăia. Nu dormea. Privea undeva în lumina farurilor. A întrebat continuând să scruteze prin parbriz în noaptea groasă.

“Where?”

“We find a little place where we can pull off the track and set the tent. It will take ten minutes max…”

“Is it safe?”

“Safe from what?”

M. n-a răspuns. Continua să privească înainte. Am simțit că trebuie să-i confirm…

“We’ll get off the track at least a hundred yards into the desert. No lights, no smoke, no noise…”

“OK…”

M. încă are încredere în opțiunile mele și asta e bine pentru echipă.

După încă vreo 2-3 km am zărit în lumina farurilor ceva ce păreau să fie făgașuri de cauciucuri pornind spre dreapta perpendicular pe direcția drumului. Am frânat, am cuplat în reverse, am frânat din nou și am cuplat în treapta întâi virând spre dreapta. Farurile ne-au dezvăluit treptat urmele paralele de cauciucuri ce se pierdeau în noapte. Nisipul dezgolit pe unde trecuseră cauciucurile începuse să piardă teren pe ici pe colo în fața vegetației mărunte, ceea ce însemnă că sunt urme mai vechi și probabil nu mai trece nimeni pe aici curând. Cu atât mai puțin acum, după miezul nopții. Ideal.

“We’ll drive on this for a hundred yards and camp. I wish we had moonlight so I could switch off the headlights…”

M. a întors capul spre mine. Nu mă uitam la ea dar îi simțeam privirea.

“Why would you switch off the headlights?”

“I don’t know… I just thought of it… it would be romantic…”

“You sure we’ll be safe here?..”

M. învațase de-a lungul anilor că nu apelăm niciodată la lumina lunii pentru un cadru romantic…

“Yep. No worr…”

N-am apucat să termin propoziția. Roțile din față au intrat în nisip moale oprind înaintarea mașinii. Eram în treapta a doua în 4×2 și motorul s-a oprit copleșit de efort. Am repornit motorul, am cuplat în viteza întâi, am cuplat în 4×4 hi și am apasat cu optimism pe accelerație…

“This is where the V8 diesel makes a difference, mate…” am zâmbit eu țanțoș ca un sergent major ieșit la defilare în uniforma de oraș.

Mă simțeam înviorat și dornic de-o trântă cu nisipul…  Motorul de 4.5 litri se ambala viguros anunțându-și prezența peste kilometri de noapte tăcută și nu mai dădea în nas, dar mașina nu înainta și cauciucurile din spate începuseră să-și sape făgașuri și să se afunde… Stop. Am pus schimbătorul în neutru. În mod reflex. Când mașina nu se mișcă este o tâmpenie să ambalezi. Al doilea reflex a fost să caut butonul de activare a blocatorului de diferențial. Măcar pe puntea spate… Doar că Toyota asta n-are, nici pe față, nici pe spate!

“Fuck!” Mi-a scăpat cu naduf.

“Are we OK?”

Ce să-i răspund imediat? Sigur că suntem OK. La o adică avem lopată, avem troliu, avem motorină și apă de băut, avem mâncare pentru 15 zile, avem trusă de prim ajutor, avem telefon satelit, avem inReach și EPIRB și suntem la 20-30 m de un drum de acces pe unde după revărsarea zorilor vor trece cel puțin câteva camioane de transport… OK nu avem bere și ne aflăm într-o zona afectată de prohibiție… E foarte nasoală situația…

“Yeah, we’re OK.. “ Am încercat să schițez un zâmbet în timp ce m-am străduit să imit cât mai bine accentul din outback…

“No worries, mate…”

„Looks more like, fuck me dead…” Cine nu cunoaște expresia, n-a văzut înca filmul „Welcome to Woop Woop” – (1997) și nu înțelege nici conotațiile acestui „woop, woop” în Australia…

Adevărul este că nu prea știam cum să procedez în afară de utilizarea lopeții. Știam doar că chinuind motorul și adâncind făgașele nu este soluția optimă. Aerul rece al deșertului m-a trimis să scotocesc rapid după geaca de polartec. Așa cum mă așteptam încă de când mă aflam la volan, lumina roșie a frontalei (înca mai credeam într-un minim și iluzoriu camuflaj) mi-a confirmat că roțile din spate se afundaseră în nisip până la axul osiei… Chiar și pe întuneric scria pe fiecare roată “LOPATA” cu litere de tipar.

Asta e… De asta am venit până aici, să ne descurcăm…

În momentul când am privit una din roțile din față am realizat instantaneu cât de tăntălău sunt… „Ryebuck Driver”, my ass… greșeală grosolană de răcan… Din dorința de a minimaliza pierderile și uzura cauzată de frecările angrenajelor, am străbătut toată distanța de la Cairns până aici cu hubs-urile deblocate, (oribilă formulare, recunosc! Scriu cu rușine așa pentru că nu-mi mai amintesc cum se spune în românește la ‘manual hubs’) ceea ce practic înseamnă că eram în 4×4 only in my dreams…  Dar, dintr-o perspectivă pozitivă, asta putea să însemne o opțiune nouă înainte de proba de lopată…

Am cuplat rapid hubs-urile (pe bune, dacă știe cineva cum le zice în romaneste, nu mă lăsați să mor prost!) și m-am întors la volan îmboldit de speranță. Toyota a înaintat puțin, am cuplat rapid în marșarier să-i creez balans, iar în față, înca o dată în spate cu avânt, iar rapid în față și am ieșit…

„Fuck, yeah…”

“Ce avea?”

“Ea n-avea nimic, eu sunt de vină. I forgot to lock the hubs…”

“Ca la a noastră de-acasă?”

“Yep… now, we’ll be fine…”

Mașina continua să înainteze dar începuse să se lupte cu nisipul afânat. Din loc în loc nisipul făcea loc unui sol argilos întărit brăzdat de făgașe adânci ale căror margini se frecau pe dedesupt, probabil de bostanele diferențialelor, de scutul băii de ulei și de capetele amortizoarelor din spate. Când una din roțile din față intra mai adânc, mașina se înclina brusc în partea respectivă icnind și ne aducea pentru câteva secunde valizele în ceafă…

“Crezi că are rost să ne îndepărtăm și mai mult de drum?”, a întrebat M. mai mult șoptit. Avea dreptate.

“Nu… Ne întoarcem la drum…”

În lumina fantomatica a farurilor, urmele de cauciucuri dispareau din ce în ce mai des acoperite de vegetație și șanțuri, pe porțiuni din ce în ce mai mari. Am oprit și am trecut cutia pe neutru lăsând motorul să toarcă. Era clar că M. se abține să întrebe. Cel puțin până la un anumit punct…

“How do we turn?…

O întoarcere din 3 mișcări cu inevitabilul risc de a ieși de pe făgașele înguste călcând peste vegetație și nisip afânat fără posibilitatea de a vedea ce intră sub roți pe întuneric se putea transforma rapid într-o tortură a motorului din 30 de mișcări urmate de o împotmolire… Nu se merita riscul, mai ales că după tot zgomotul făcut deja cu motorul ambalat în 4×4 probabil că am fost reperați de orice vietate cu două urechi pe o rază de 5-6 km. Liniștea deșertului este grea, ca de peșteră și chiar și șoaptele călătoresc la distanță.

Nu exista aproape nici o posibilitate, ba chiar părea absurd, ca vreo ființă cu gânduri ostile să apară din noapte, dar știam că trebuie să-mi păstrez integritatea procedurilor, indiferent de oboseală sau starea emoțională. Trebuia ieșit din zonă și găsită o altă locație protejată, la cel puțin 10-15 km de unde ne aflam, unde mașina să aibă cel puțin două direcții posibile de ieșire în caz de necesitate… Oboseala mă îmbia să mă îndoiesc de utilitatea procedurii… În fond, cine sau ce dracu ar fi hoinărit prin deșert să ne audă și să ne repereze în noapte? Mamiferele din Australia sunt cvasi-inofensive, iar colecția de organisme veninoase nu prea aveau cum ajunge în cabina sau în cortul de pe mașină… așa că… puteam rămâne pe loc în nisipuri până la răsărit…Nu. Procedura era procedura și avea regulile ei. Era timpul să părăsim zona. Fără dubiu sau rezerve… Executarea.

“Crezi că ai putea să ma ghidezi de jos din spatele mașinii?”

Deși a fost o simpla rugăminte pe care ar fi putut s-o refuze, M. și-a scos frontala din ditch bag și a coborât din mașina fără să mai pună întrebări. Fără dubii, fără teamă de ce o putea întâmpina prin boscheții scufundați în întuneric, a coborât din mașină și s-a postat în spate încercând să rămână vizibilă în oglinda mea pe partea dreaptă a mașinii. Am cuplat în reverse și am mișcat mașina în spate urmărind în oglindă poziția frontalei camaradului drag… traversarea șanțurilor avea să fie ceva mai anevoioasă cu spatele, dar până la urmă am scos mașina ghidat de M.

“Good job, mate…”

Am pornit mai departe spre vest pe Tanami Track și ne-am oprit imediat ce am traversat micul pod peste Sturt Creek, în dreptul intersecției cu drumul de acces care se desprindea din Tanami pentru a intra la Bililuna și mai departe spre sud pe Canning Stock Route. Deși Bililuna se afla mai aproape de Tanami decât Balgo și auzeam câini hămăind în depărtare pentru că ne simțiseră, sau auziseră, nu avea rost să mai continuam spre vest…Am găsit alte făgașe de cauciucuri care părăseau terasamentul drumului și coborau prin vegetația deasa și mai înaltă decât Toyota noastră spre albia secată a râului Sturt. Imediat cum am găsit un loc puțin mai larg am întors și practic am parcat mașina pe un dâmb, ascunsă între doi copăcei și cu față spre drumul de unde venisem. La nevoie se putea ieși rapid în linie dreaptă vreo 60 de metri până la Tanami Track. Era bine așa… am stins farurile, am oprit motorul și ne-am lăsat învăluiți de liniștea întunericului rece. Fiecare din noi iși auzea bătăile inimii… Am ridicat rapid cortul de pe acoperiș, am mutat sus sacii de dormit și pătura galbenă de lână, mi-am potrivit lanterna proiector, toporul și lopata la îndemană pe acoperișul mașinii și am intrat în cort la culcare. Eram pregătiți să începem în dimineața următoare incursiunea pe Canning Stock Route…

Știam că micul “magazin sătesc” din comunitatea aborigenă Bililuna avea un orar redus sâmbata. Deschidea la ora 08:00 și închidea la ora 10:30.

Trebuia să ne grăbim să apucăm să cumpărăm motorină fără de care plecarea spre sud pe CSR nu ar fi fost posibilă. Cu apa ne-am fi descurcat oricât de contaminată ar fi fost. Aveam jerry can-ul LifeSaver, un sterilizator cu ultraviolete și pastilele de iodină. Puteam să bem orice lichid în afară de lichid de răcire, lichid de frână sau motorină… Cel puțin teoretic…

Am intrat în Bililuna odată cu briza zorilor întâmpinați de lătratul câinilor. Satul părea încă adormit și nu se zărea țipenie de om… Am trecut pe lângă dispensar și postul de poliție, încercând să-mi aduc aminte imaginea magazinului din cele câteva poze întipărite în memorie înainte de plecare. Știam că este la marginea sudică a micului sat…

Magazinul era străjuit de câini și grilaje de fier. În spatele tejghelei o australiancă albă solidă era flancată de un tip mai în vârstă pieptanat îngrijit ca un maistru principal din schimbul II.

În mai puțin de un minut, au apărut din senin vreo 3-4 copii aborigeni care ne priveau curioși cu acea expresie comuna tuturor copiilor de pe orice meridian si paralelă.

“G’day ma’am, we’d like to purchase some diesel fuel…”

“How much do you need?”

“I just want to fill her up and get 100 litres more in jerry cans…”

“How much?”

“Well, I don’t know…. maybe around 180 – 190 litres all together…”

“You have to tell me how much you need because I have to fill the card that you’ll use at the pump. That’s the way it works…”

“ I see… well… how much is the litre?”

“Two dollars sixty…”

“Aha… I guess I’ll put $480 on the card…”

“Cash or credit?…”

“You take cards? Wow…”

“Visa and MasterCard only.”

Am plătit și am luat cardul lor să alimentez de la unica pompă aflată la vreo 30 – 40 de metri de ușa magazinului. Bineînțeles nu înainte de a lăsa garanție $10 cash pentru card…

Nu puteam decât să sper că motorina lor are calitatea corespunzătoare și nu are prea multă apă… Am umplut întâi cinci din șase canistre de 20 de litri pentru că voiam să luăm 60 de litri de apă potabilă și greutatea începuse să se adune. Cu 180 litri de motorină în rezervoare și 100 de litri în canistre aveam asigurată o oarece autonomie indiferent de condițiile de exploatare a motorului. Nu mi-ar fi ajuns motorina până la Wiluna, 1850 Km spre sud, dar îmi ajungea fără grijă până la cealaltă mică comunitate aborigenă de la mijlocul drumului.

Prețul lipsei de griji în privința motorinei și a apei potabile era plătit în solicitarea amortizoarelor și a componentelor suspensiei în general. Inevitabile compromisuri…

În momentul în care ne pregăteam să “încălecam” a apărut din praful drumului un convoi de 4 camionete Toyota cu australieni puțin mai în vârstă decât noi plecați in vacanță… Păreau să fi traversat Canning Stock Route în sens invers, de la sud la nord… deci, se poate și în sezonul ăsta… e de bine… time to collect some intel…

Le-am dat timp să parcheze și să-și dezmorțească picioarele…

“Hi there… how was it?”

Unul din bărbați a întins mâna să dea noroc.

“It was good, mate… Are you heading south?”

“Yep… How are the corrugations?”

“Rough… lower your tyres to 14-16 PSI… What are you running now?”

“About 32…”

“Too high… go to 16…”

“My tyres are narrow and if I go too low I’ll expose the walls. It’s a catch twenty two…”

“You’ll figure it out on top of the corrugations, mate… Be careful around Lake Disppointment, it’s soft. We got bogged down in mud… We were five cars but one had to return to Wiluna…”

În momentul ăla a apărut din senin un dromader singuratic din aceeași direcție de unde venise convoiul întrerupându-ne conversația și stimulând un „plonjon” frantic după atotputernicul telefon făcător de poze…

“I see.. Thanks, anyway. You take care now…”

M-am întors la Toyota noastră și am mai dat roata inspectând-o rapid. Am dat un șut în cauciucul dreapta față ca de noroc și m-am urcat în cabină.

“Pornim?”, a întrebat M.

Am răsucit cheia în contact și am pornit motorul.

“This is it, mate… off we go… Cum e scris…”

Imediat cum am intrat pe CSR, la sud de comunitatea aborigenă Bililuna, am intrat într-o zonă de corugații severe. Întreaga mașina și tot ce era în jurul nostru vibra haotic. Am băgat piciorul adânc în accelerație urcând mașina încărcată și greoaie până pe la 90 – 100 kmh, sperând să mai ameliorăm vibrația. Imposibil. Odată cu viteza crescuseră și frecvența și amplitudinea până la pragul exasperării… am încercat să reduc la 30 kmh. Vibrațiile erau la fel de severe, poate chiar mai severe pe la 30 kmh…

Volanul vibra puternic transferând vibrația încheieturilor și provocându-mi deja mâncărimi de piele în jurul curelei ceasului… Îmi imaginam cu oarece strângere de inimă ce se întâmpla sub mașină cu suspensia… Și știam că va fi așa pe toată durata traseului… o mie șapte sute cinci zeci de km… se desfac șuruburi, se toceste plasticul și cauciucul, se poate fisura până și osatura șasiului… fel de fel de imagini de componente și îmbinări îmi treceau prin imaginație într-un carusel… singurul mod în care puteam exercita un oare control era presiunea din cauciucuri complimentat de o procedură mai veche conform căreia, în loc să opun rezistența tresăririlor bruște ale volanului cu ajutorul servo-direcției, luam efectiv mâinile de pe volan și îl lăsam să urmeze liber zmuciturile impuse de roți… în principiu ar trebui să fie stress mai puțin pe îmbinări… parcă era din ce în ce mai rău…

„This is bad, mate… really bad…”

M. a întors capul spre mine tăcută neștiind dacă și ce să răspundă pentru câteva momente.

„Is it gonna hold?…”

„I don’t know… I really don’t…”

„O să fie așa tot drumul?…”

„Yep… 12 – 13 zile încontinuu..”

„Și nu poți să-i faci nimic…”

„Ne mai jucăm cu presiunea la roți…”

Am încetinit și am încercat să ies puțin în afara drumului îngust pe care încăpea cam o mașină și jumătate…

„Mai dau drumul la aer…”

„Ai nevoie de ajutor?”

„Dacă ai chef să-ți mai dezmorțești picioarele…”

Am coborât cu manometrul în mână… OK, deși coborâsem de la 40-42 PSI la 32 de PSI, era clar că pneurile erau încă mult prea rigide și nu preluau din vibrații. Efectiv riscam să dezintegrez suspensia. Dar cât să cobor presiunea înainte să periclitez etanșeitatea cauciucurilor fără cameră și fără să expun la înțepături/tăieturi cauciucurile care fără presiunea necesară ar fi început să calce și cu fețele laterale?… Aici nu e vorba de cifre exacte, e vorba de modelul și starea de uzură a cauciucului, de cât de uscat sau elastic a rămas după nisipul fierbinte și ultraviolete, de incărcătura mașinii și asperitațile solului, etc. Se merită riscul să cobor presiunea de la „normalul” 40-42 de PSi la 20-22 de PSI? Știam că așa se procedează off road, dar ăsta nu era utilajul meu și nu-i cunoașteam limitele… Am coborât presiunea la 20 PSI pe față și 22 PSI pe spate… Am pornit mașina cu strângere de inimă… Încă nu știam că la dune voi fi forțat să cobor presiunea la 16-18 PSI…

Vibrațiile păreau să se fi îndulcit puțin.. încercam să privesc roata dreaptă spate în oglinda retrovizoare… părea balonată binișor și începuse clar să calce pe scrisul de pe pereții laterali… partea cea mai vulnerabilă a unui cauciuc și

în același timp partea imposibil de reparat corespunzator în teren în caz de înțepătură sau tăietură… Aveam două rezerve gata de schimb, o trusă de cârpit dar și mulți kilometri până s-ar fi ivit o șansă de făcut o pană ca lumea… Dacă…

„It feels better… ” Vocea plăcută a Mihaelei m-a trezit din tăvălugul gândurilor…

„I guess… ”

Ce rost avea să-i umbresc satisfacția cu explicații despre cum nu se repară pereții laterali odată găuriți… Între timp am ajuns în apropiere de Lacul Gregory pe al cărui mal obținusem permisul de trecere și campare de la cei din Balgo. În permis scria clar unde avem voie să oprim, era indicat micul promotoriu unde nu au voie să intre bărbații și locul unde nu au voie să intre femeile… Nu mai aveam timp să campăm o noapte la Lake Gregory cum ne planificasem inițial, dar puteam poposi puțin să-mi mai trag și eu bretelele grijior…

Am virat stânga spre lac, pe o potecă moale de nisip.. Vibrațiile au încetat brusc. Parcă pluteam pe pernă de aer… dacă ar fi fost așa și drumul principal..

Am ajuns pe malul lacului Gregory înainte de toropeala amiezei. Malurile pustii și liniștite îmbiau la scăldat. Am oprit mașina aproape de apă într-un loc ideal de campat…

De-am fi avut timp… măcar vreo 2-3 zile în plus… Timpul petrecut pe coasta de est, la Cape Tribulation se făcea resimțit… și încă rămâneau atâtea de văzut și făcut pe coasta de vest… Practic, încă o săptămână ar fi rezolvat generos criza permanentă de timp… sau, cine știe ce alte planuri am fi derulat ad-hoc dacă mai găseam timp…  Și așa, cu toată criza de timp, mă bătea un gând nebunesc să ieșim la Wiluna și apoi să străbatem non-stop toată distanța înapoi spre nord până la Broome, să facem o ieșire la ocean în Broome și apoi să ne lăsăm spre sud de-a lungul coastei…

Cui îi mai trebuie somn nopțile?..  Dacă australienii se feresc să circule noaptea, e problema și pierderea lor, nouă nopțile în marș ne erau ideale și ni se potriveau ca o manușă.

M. a plecat cu telefonul de-a lungul malului să cutreiere desișul în căutare de vietăți…

„Keep your eyes in the grass for the snakes, mate…”

Avea să se întoarcă la mașină fericită cu imaginea unui paianjen negru uriaș, pe care reușise să-l fotografieze…

Eu, între timp, ridicasem capota să mai arunc o privire la furtune și curele… Am zâmbit amintindu-mi iar de mecanicul plin de ulei din „Das Boot”. Războiul lui se reducea, pe bună dreptate, la funcționarea motorului… fără motor efortul celorlalți ar fi fost în zadar… M-am uitat puțin și pe sub mașina. Totul părea în regulă. Puntea rigidă din față imi inspira încredere. De ce aș fi condus orice alt tip de mașină?

„Ready?…”

„I got a big spider…”

M. mi-a arătat pe iPhone-ul ei imaginea imensului păianjen negru. A profitat de camera dubla si a prins o imagine bine reliefata de fundalul neclar.

„Wow…”

Am trântit portierele cu încredere și am pornit mai departe spre sud, bucurându-ne din plin de fiecare clipă ce ne purta din ce în ce mai adânc pe Canning Stock Route. În ciuda exasperantelor corugații, era așa cum ne-am imaginat că va fi și inspiram cu nesaț vântul deșertului. Ne simțeam liberi și independenți, răspunzători doar în fața nemărginirii.

Track-ul actual de acces 4×4 care urmează oarecum sinuosul traseu al celor 51 de puțuri, accesibil doar călare pe cal sau camilă, parcurs de drovers (cowboys) și vite până prin 1953, a fost creat târziu de vehicule 4×4 pornite în explorarea acestui legendar drum al puțurilor pentru vitele ce trebuiau coborâte prin deșert de la fermele din Kimberleys spre sud inspre așezările miniere și eventual Perth.

Traseul vitelor a fost presărat cu câteva sacrificii, tragedii și controverse, de la tratamentul inuman la care echipa de muncitori la puțuri i-a supus pe aborigenii din zonă pentru a dezvălui potențiale surse de apă, până la asasinarea inginerului șef străpuns de sulița de către un aborigen și apoi, mai târziu asasinarea câtorva drovers de aborigeni. Singurul mormânt unde ne-am oprit a fost cel al acestui inginer șef, Michael Tobin… Se spune că ar fi surprins din întâmplare un aborigen și că aborigenul l-a străpuns cu sulița în timp ce Michael l-a împușcat mortal… Evident, albului i-au făcut un mormânt mai la vedere în timp ce pe aborigen l-au îngropat în boscheți. Despre morți numai de bine, dar din punctul meu de vedere formularea oficială a întâmplării lasă câteva întrebări ne-elucidate. S-a relatat de către un bucătar alb, membru al echipei, ca aborigenii întâlniți în drum au fost torturați, legați în lanțuri, forțați să mănânce sare pentru ca apoi să fie urmăriți unde se grăbeau să-și potolească setea cruntă, dezvăluind astfel albilor surse de apă pe care ei nu le-ar fi putut găsi, etc. Se pare că au fost și câteva violuri, etc. A existat și o comisie regală de ancheta în Perth care a concluzionat că greutațile situației au justificat (!) comportamentul albilor… Britanicii din colonii au fost și vor rămâne peste tot în istorie ca niște mari căcănari când se ajunge la tratamentul populațiilor locale.

Cert este că aborigenii din zonă nu prea aveau motive să-i simpatizeze nici pe săpătorii de puțuri, nici pe drover-ii porniți cu vitele de-a lungul lor mai târziu și fricțiunile rezultate uneori cu omor au continuat. Ba mai mult, datorită impactului vitelor asupra puținelor surse de apă și a celor câteva locuri sacre pentru aborigeni, se pare că aborigenii au hotărât și au reușit să distrugă o mare parte din ele. Sunt și cei care le-au găsit scuze aborigenilor pentru că ei n-ar fi reușit, se spune, sa utilizeze puțurilor și că mulți dintre aborigeni au fost schilodiți încercând să scoată din puț gălețile prea grele de apă.

Nu am întâlnit decât două puțuri funcționale care încă aveau galeți de apă și la cel restaurat în cele mai mici detalii acum câțiva ani, am filmat cum scot apă din puț pentru a proba această teorie a posibilității de schilodire de către găleata prea grea… Dracu știe, eu sunt mai pirpiriu și n-am tras de fiare la sală niciodată, dar am scos găleata din puț și cred că ar fi scos-o și M. fără probleme. Nu știu ce să cred despre toate variantele astea oficiale…

Revenind la inginerul șef, de exemplu, suspiciunea mea este că, analizând topografia locului unde s-a întâmplat, unde chiar nu ai cum să surprinzi pe cineva, aborigenul s-a răzbunat pe Michael pentru ceva căcănării anterioare pentru că deja ajunseseră pe la săparea puțului 40 și altcineva din echipă l-a răzbunat pe Michael împușcând aborigenul și s-au gândit că iese mai simplu în declarații și mai eroic dacă se povestește că Michael l-a impușcat pe aborigen în momentul când acesta l-a străpuns cu sulița… în fine, despre morți numai de bine…

Au murit și câțiva, extrem de puțini, turiști rămași fără apă, dar este remarcabil și important de menționat ca au fost câteva tentative, vreo câteva reușite, de a străbate traseul cu bicicleta și chiar la picior. Există pe undeva și un cărucior abandonat ce fusese planificat să fie tractat pedestru de un astfel de om al traversărilor. Ăluia nu i-a ieșit planul. Am întâlnit și noi un pachet cu alimente într-un copac cu o notă scrisă în care cei ce citeau erau rugați să nu-l desfacă pentru că viața a doi bicicliști depinde de integritatea acelui pachet. Se pare că puținele traversări reușite cu bicicleta, sau la pas, au fost executate prin pre-poziționarea unor mici depozite de hrană și apă de-a lungul traseului…

Încă o dată, noi am intrat dinspre nord de la Bililuna, apoi puțul 51, urmărind sensul vitelor care nu călătoreau decât din nord înspre sud, și am ieșit din traseu la Georgia Bore la sud de puțul 23, după 928 km de dune, virând dreapta pe Talawana Track pentru încă vreo 450 km până am ieșit înapoi la asfalt lângă localitatea Newman…Am hotărât să ieșim mai devreme pentru că am realizat că nu vom mai avea timp să vedem nimic pe coasta de vest. Planul inițial alocase minimul strict de 12 zile pe CSR dar acest minim solicita mașina și tot nu ne lăsa decât două zile până la avionul din Perth. Evident, planul inițial nu a inclus mica incursiune la Cape Tribulation la nord de Cairns și de acolo orarul a fost foarte strict pentru a străbate distanțele. Nu am reușit să ne apropiem de cei 165 km/zi propuși inițial pentru CSR și distanța cea mai mare străbătută printre dune într-o zi lumină a fost de vreo 130 km. Dar au fost și vreo doua zile când am trecut greu de suta de km… și cu fiecare km derapat în afara planului deficitul de timp se mărea punând sub semnul întrebării ajungerea la timp la avionul din Perth…Ar fi fost păcat să ratăm parcul Karijini și explorarea coastei de vest începând de la Coral Bay la Perth, doar pentru a rămâne pe CSR până la capăt. Asta ține de adaptarea planurilor în teren, în funcție de circumstanțe… și probabil că această adaptare și recalibrare permanentă ne-a ajutat să vedem mai mult fără să fim afectați nici măcar de o pană de cauciuc pentru 7,457 Km.

A propos de chinezării ieftine și greșeala de a cumpăra lucruri ieftine…

De obicei aștept până îmi pot permite să cumpăr ceea ce imi doresc, sau, nu de foarte puține ori, ca orice altceva ce rămâne definitiv imposibil de atins în viață, mă conving că se poate și fără lucrul respectiv și îmi trece pofta…

Pentru călătoria auto în Australia știam că mașina are doar un radio cu CD și port auxiliar. Nu avea rost să car cu mine CD-uri și am optat pentru un music player mic care avea să transmită radio-ului mașinii în banda FM muzica pre-instalată pe micro-SD card acasă.

Neglijând ințelpciunea proverbului „you get what you pay for”, m-am zgârcit și am cumpărat de pe Amazon o chinezărie ieftină, undeva la vreo $15.

A doua greșeală de neiertat a fost că deși mi-am făcut timp să încarc porcăria cu câteva sute de melodii (rahaturi in format mp3), nu mi-am făcut timp s-o testez corespunzător în prealabil, măcar pe mașina de acasă.

Încă din prima zi când ne-am așezat la drum în Australia am introdus fericit porcăria în priza de 12V a mașinii, am trecut radio-ul pe 103.7, așa cum arata micul display electronic al porcăriei, și am apăsat pe „play” plin de voie bună.

„Music…” a spus o voce sintetică ca de femeie…

Ok. Am așteptat nerăbdător preț de câteva secunde în care nu s-a mai auzit absolut nimic. Exact când mă pregăteam să verific dacă nu cumva a ieșit din „priză” datorită vibrațiilor, porcăria a repetat cu aceeași voce sintetică…

„Music…” și după alte 6-7 secunde de tăcere iar același „Music…”

M. a izbucnit în râs în timp ce eu am înjurat de mama focului…

Am scos-o și am reintrodus-o în priza de 12 V a brichetei.

„Music…” a repetat vocea cu un calm neclintit cum numai vocile sintetice ale dispozitivelor electronice sunt capabile.

„Fuck you! Shut up and just play the goddamn music…”

„Music…”

M. râdea deja în hohote în timp ce eu începusem să-mi imaginez cum o smulg din priză și o trântesc de asfalt din mers…

Ca prin minune, după al treilea „music” porcaria a început să cânte…

„Vor der Kaserne

Vor dem großen Tor

Stand eine Laterne

Und steht sie noch davor…”

„Whoa..” Asta da, surpriză… Am zâmbit cu toată fața. Din sutele de melodii încărcate, porcaria a decis să înceapă tocmai cu Lili Marlene, așa zisul „Anthem of the Desert Warrior”.

Ok. I-am iertat brusc toate păcatele anterioare…

„…Aus dem stillen Raume,

Aus der Erde Grund

Hebt mich wie im Traume

Dein verliebter Mund

Wenn sich die späten Nebel drehn

Werd’ ich bei der Laterne steh’n

Wie einst Lili Marleen.”

Nu ajunsesem încă in deșert, dar se crease o rezonanță între zumzetul vesel al motorului diesel, nemărginirea drumului și ceea ce ce anticipam că ne va astepta în deșert…

Melodia s-a terminat urmată de câteva secunde de tăcere.

„Music…”

„Fuck, no..”

Aveam să ne obișnuim cu acest stupid „music” între melodii.. Adevarata problemă a apărut în ziua următoare când porcaria începea de fiecare dată repetând de trei ori la rând „music” după care continua invariabil cu Lili Marlene, cânta doar vreo 4-5 alte melodii (din vreo 540!), mereu aceleași doar în altă ordine, după care se întorcea la Lili Marlene.

În apropiere de Alice Springs ajunsesem să ne intoxicăm de Lili Marlene și mai târziu în deșert am renunțat treptat la muzică pentru că devenise o tortură. Și acum dacă aud cuvântul „music” am o tresărire greu de controlat, la fel ca un tic nervos…

Undeva în sud, pe drumul asfaltat spre Perth, mi-am îndeplinit în sfârșit visul… am trântit porcaria de asfalt la 110 kmh cu o satisfacție greu de egalat…

„Music…”

Video update: Până pe la mijlocul, sau sfârșitul, lunii viitoare nu cred ca voi reuși să termin montajul la noua introducere a seriei „TraveloTherapy”. M. mă consideră nebun să-mi pierd nopțile editând o introducere lungă, stufoasă și, până la urmă, complet inutilă.. pentru ca numai după aceea să mă apuc, în sfârșit, de montajul video jurnalului din Australia…

Este foarte posibil ca numărul celor încă interesați să-l vadă să scadă din ce în ce, dar nu știu exact de ce, chiar dacă n-ar mai rămâne nici o pereche de ochi dornici să vadă, am senzatia că nu pot să las materialul să zacă ne-editat… Am ales muzica, am făcut „afișul”…  asta-i deja o boală incurabilă, ce să-i fac… Poate m-am automatizat/dereglat și eu ca porcaria aia ce repeta încontinuu „music”…

Măcar am început săpăturile preliminarii pentru ieșirea din Decembrie… chemări noi, și parcă mereu aceleași, urmate de tentative de răspuns… Se pare că vom rămâne în continuare departe, și de apă și de roată, și ne vom întoarce pentru vreo săptămână la bocanc, rucsac și potecă, puțin mai aproape de nemărginire…

Chemări și răspunsuri… imposibil de evitat… la fel ca respirația.

Prima zi de drum pe Canning Stock Route, de la Bililuna spre sud, a fost grea, lungă și înșelătoare, pentru că ne-a lăsat să înaintăm atât de mult cât ne propusesem să străbatem în fiecare din zile. Unduirile drumului îngust de nisip și piatra ne surâdea ca o cursă îmbietoare. Nu mai aveam să ajungem la o aceeași distanță parcursă în nici una din zilele următoare…

În prima zi am văzut cele mai multe mașini arse, avariate, abandonate și cu fiecare din ele se așternea treptat o nouă povară a responsabilității. Misiunea expediției se transforma cu fiecare oră din explorarea traseului în ieșirea din zonă cu mașina întreagă si pe propriile roți.

Bătălia principală avea să fie mult mai puțin spectaculoasă decât reclamele vioaie ale mașinilor 4×4 avantate în derapaje sexy și avea să se dea „la baionetă și ambreiaj” dună cu dună, viraj cu viraj, într-o permanentă improvizatie, ca într-un fel de simfonie a pinioanelor și angrenajelor…

Inițial dunele apăreau în sectoare drepte și ofereau posibilitatea de a trece în timp util din treapta a treia în a doua, urmat de cuplarea punții față, accelerare, și.. noroc… Multe „redute” au fost cucerite la limita inerției, când chiar și un robust 4.5 litri V8 aproape se strangula cu roțile adânc înfundate în nisip la aproape un metru sau doi la culmea dunei… ultimele fărâme de inerție erau preluate din mers de o trecere bruscă din treapta a doua în treapta întâi și accelerarea la 2/3, nici prea încet să oprească motorul rămas complet fără suflu, nici prea tare să împingă roțile să derapeze și să se îngroape rapid în propriile făgașe pierzând și acea ultimă fărâmă de inerție…

Asta nu mai era tehnică de abordare a dunelor in 4×4, nu mai avea nimic în comun cu șofatul unui autovehicul ci devenise un tango cu pași improvizați după intuiția otolitelor…

Când dunele au început să nu mai apară la sfârșitul unor sectoare de drum drepte și escaladarea lor a început să se facă în curbe strânse în care lipseau viteza și inerția inițiala, curbe ce erau invariabil brăzdate de făgașuri anterioare rămase din bătăliile altora, trânta cu inerția și nisipul a devenit „pe viață și pe moarte” și au fost și situații când nu s-a putut trece duna la prima încercare… După cum au fost și situații când nu s-a putut trece decât la lopată, nivelând unghiul de urcare a unei pante sau astupând făgașele adânci lăsate de alte mașini.

Probabil că privită din exterior, imaginea era oarecum amuzantă. Dacă mă gândesc bine, nu avem multe cunoștințe care preferă să plătească de două trei ori mai mult decât la un all-inclusive doar pentru a face eforturi în arșiță și praf pentru a-și transforma vacanța într-o plimbare la lopată…

Am ajuns la Breaden Hills aproape de înserat într-un peisaj superb care ne-a făcut să uităm de efort și bătăturile ce începuseră să apară în palme de la volan și lopată… Locul de campat era perfect, apusul arunca o lumină sângerie asupra muchiilor de piatră izvorâte în mjlocul deșertului. Părea și locul ideal pentru primul zbor al dronei…

Ochiul însetat de întinderile nesfârșite ale peisajului aștepta de multă vreme acest moment. Din pacate vea să fie primul și singurul zbor al dronei… Nisipul fin al deșertului s-a strecurat in pârghiile brațului camerei si l-a intzepenit.

Când nu e să fie, nu e și gata, oricât te pregătești și te scremi…

După o noapte presărată cu vise alergate de umbre ce păreau desprinse din desenele lui Dali, în care am avut senzația că dorm învelit până la bărbie direct în stelele de pe boltă, m-am trezit puțin înainte de răsăritul soarelui și, contrar oricăror proceduri de protecție, am plecat în pijamale, cu gheata încalțată direct pe piciorul gol, să urc dealul înalt fără potecă de acces. Încercând să zăresc în timp util solzi încolăciți prin tufele țepoase ce îmi îmbrățișau aspru gleznele lăsând pe pantalonii subțiri de pijama tot felul de scaieți, balansându-mi gleznele încă adormite pe grohotișul roșu ascuns de tufe, mă simțeam animat de o inexplicabilă dorință de a urca. Cât mai sus. Deși nu era nici locul, nici timpul potrivit unei astfel de ascensiuni matinale. Parcă eram grăbit spre o intâlnire cu o chemare ce iși șoptea dorul de răspuns…

Zorii începuseră să mijească roșiatici și seducător de partea cealaltă a dealului. Din când în câd mă opream să-mi reîmpăturesc la dungă respirația, privind în urmă la mașina rămasă în urmă, din ce în ce mai jos. M. încă dormea și începusem să mă întreb dacă se trezea singură după ce aș fi trecut de partea cealaltă a dealului… Iar încălcasem ca un recrut tont protocolul plecând fără stația walkie-talkie, după ce în ziua precedentă pledasem ca nici unul din noi nu trebuie să se îndepărteze de mașină fără stația deschisă. Aveam într-o mână iPhone-ul, complet inutil ca mijloc de comunicare, dar util fotografiilor și în cealaltă o mică cameră video. Prima dragoste…

Am încercat fără succes să fac câteva fotografii potrivite stării și momentului. Nici cadrele video nu se legau mai bine. Locul era foarte frumos, dar ferecat. Nu voia să se lase “furat” in imagini…

Jos, în cortul de pe mașină rămasă la dimensiunea unei cutii de chibrituri părea să fie în sfârșit în mișcare. M. a apărut în deschizatura cortului cu iPhone-ul bine lipit în palmă. Părea că încearcă să mă fotografieze… în pijamaua mea neagră de lână. Oare chiar mă putea distinge între tufe și grohotiș?…

Privind mica mașină pierdută ca un fir de nisip rătăcit în imensitatea peisajului, departe de oameni și drumuri, am auzit ecoul drag al singurătății începuturilor de lume. Solitudinea asta pentru care am fi făcut orice efort și sacrificiu…

Brusc, fără vreo adiere preliminară, s-a stârnit un vânt puternic dinspre sud-vest. Rafala neașteptată m-a surprins dezechilibrându-mă și mi-am regăsit cu greu, în ultimul moment, balansul. Noroc că numai cu câteva momente înainte coborâsem camera video de pe trepied…

Deșertul părea să-și impună punctul de vedere amintindu-mi că suntem doar tolerați în funcție de toanele lui. Era timpul să cobor la mașină.

M. începuse să gesticuleze animată, dar eram mult prea departe să deslușesc ce încearcă să-mi spună. Ușa cortului flutura violent ca o vela liberă, scăpată în voia ei. Mi-am reamintit cu amărăciune cum am plecat fără stația radio.

Am coborât grăbit, încercând să evit o entorsă sau o mușcătură de șarpe. Vântul se întețise până în punctul în care începuse să mă împingă accelerându-mi pașii la limita la care aveam timp să aleg unde să calc. Inevitabil una din pietrele pe care am reușit să aterizez cu piciorul stâng s-a dislocat. Mi-am pierdut echilibrul și am fost la un pas de căzătură.

Nu puteam să risc o entorsă. În nici un caz piciorul drept, accelerația și frâna… M. se oprise din gesticulat.

Am ajuns lânga masină mai mult purtat de vânt…

Kallbari National Park

 

Indian Coast

 

The Pinnacles

Seasick & Grumpy

Seasick & Grumpy

Seasick si Grumpy sunt un cuplu care încearcă să evadeze din cofrajul lungilor ore de birou profitând de fiecare minut de vacanță pentru a calatori cât mai departe de asfalt, electricitate, pereți, aglomerație si zgomot.

Animati de dorinta de a încuraja și alti prizonieri ai rutinei cotidiene să-ți invingă teama de natură și necunoscut, cei doi publică video jurnale detaliate ale calatoriilor lor.

3 Comments

  1. 11/10/2017 at 9:48 am — Răspunde

    Multumesc mult pentru postare si multumesc si celor care au avut rabdarea sa parcurga mai mult de doua randuri.

    Trebuie sa-mi cer scuze cititorilor pentru greselile care au scapat la redactare.

    Am scris fara diacritice pe telefon, in metrou si pe strada, si am incercat sa corectez pe o tableta. In tentativa de a rezolva problema dacriticelor, ma tem ca am schimbat putzin formatarea.

    Cele bune si multumesc inca o data.

  2. Adriana
    13/10/2017 at 7:11 am — Răspunde

    Bravo tie. Ma bucur ca ai jurnal si in romana 🙂

    • 14/10/2017 at 6:24 pm — Răspunde

      Multumesc Adriana, dar nu se ridica nici pe departe la calitatile unui jurnal. Sunt doar tentative de a mai scrie din cand in cand intr-o limba pe care nu vreau s-o uit.

      Intre timp incerc in continuare sa povestesc in imagini si secvente… 🙂

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *