Aventură și călătoriiBucegitrasee munte

Din Bran spre Ţigăneşti: munţomanii nu se sperie de ploaie, se pregătesc

De ziua mea nu are cum să plouă. Nu e drept. Bine, ziua mea a fost ieri şi doar onomastică, dar nu contează. Cu asta îmi băteam capul privind pe geamul maşinii norii negri şi urâţi care învăluiau Bucegii. În partea cealaltă nici Piatra Craiului nu arăta mai bine, iar noi stăteam pe loc în coloana care ducea până în Bran. Încă de prima dată când am pus piciorul în Bucegi mi s-a spus despre cât de frumoase sunt traseele cu plecare din Bran şi Moieciu. Şi cum am tot luat la picior masivul doar dinspre Valea Prahovei, era momentul să văd cu ochii mei minunăţia.

Planul era perfect, toate elementele se uneau ca nişte piese de puzzle: vineri era Sfântă Mărie şi zi liberă pe care urma să o petrecem la rafting şi umblat lelea pe coclaurii Buzăului, iar sâmbătă de dimineaţă porneam din Poarta, Bran spre Ţigăneşti pe Clincea. Pentru prima oară doar noi doi, singuri, pe un traseu montan şi cu cortul în spate. Am fi campat la Ţigăneşti lângă refugiu după ce i-aş fi arătat de sus lacul cu acelaşi nume şi toată valea, i-aş fi furat un sărut când admira Calea Lactee şi, dimineaţă, am fi luat-o la picior spre Mălăieşti. I-am spus că arată ca în Elveţia şi m-a crezut. De acolo ne-am fi întors pe Valea Gaura că e cu lanţuri şi voia motiv să-mi poarte de grijă, iar eu n-aveam nimic împotrivă. Da, toate detaliile erau puse la punct, mai puţin vremea.

Cu inima îndoită am lăsat maşina lângă pârtia Zănoaga şi am pornit la drum. La început traseul duce chiar pe lângă pârtie ca mai apoi să intre în pădure. La nici jumătate de oră de când am început să urcăm am înţeles de ce este atât de lăudat traseul: în spatele nostru, chiar şi pe ceaţă şi întunecat, se putea vedea o panoramă absolut suberbă cu Piatra Craiului.

Odată intraţi în pădure a început ploaia. Întâi câţiva picuri pe care i-am luat în râs că nu ne-or speria prea tare şi or să treacă imediat, iar apoi o mocănească de să ne ude până la piele. Lasă, ploaia e romantică, nu e totul pierdut mi-am zis adăpostită sub pelerina de ploaie şi lângă un copac. Şi ştii ce ar fi şi mai romantic? Ursul, că tot e numai sălbăticie aici. O ciocolăţică şi un pic de lamentat mai târziu cerul s-a limpezit aşa că am decis botoasă că, fie ce-o fi, mergem măcar până ieşim în golul alpin şi de n-o fi cale să înaintăm ne întoarcem. Pregătisem şi un bocet pentru asta.

Şi dă-i şi urcă susţinut, tot traseul e un antrenament excelent pentru fesieri. Mai o ciupercuţă, un loc de belvedere, jnepeniş, şi mai mult jnepeniş, trecem de intersecţia cu traseul pentru Ciubotea şi continuăm pe bandă roşie. După două ore jumătate ieşim din pădure. De aici nu era chip să ne întoarcem. Abia acum începea partea frumoasă cu privelişte la stânci. Dar şi de aici tot numai urcare este. Refugiul Ţigăneşti se contura frumos în zare şi nimic nu ne-ar fi oprit să ajungem la el.

Mai ştii partea aia în care spuneam cum vom pune cortul şi ne vom uita romantic la stele. Ei bine, am decis să înnoptăm în refugiu pentru că era frig şi cerul nu părea prietenos. Şi bine am făcut căci a doua zi dimineaţă ne-am trezit în vâjâit de vânt şi picuri mari de ploaie. Dar nu mai stătusem până acum niciunul dintre noi la refugiu, era o experienţă pe care am fi trăit-o pentru prima dată împreună aşa că nu ne-a fost supărarea prea mare.

A doua zi ne-am făcut curaj şi am coborât pe ploaie pentru că nu dădea semne să se oprească. Cu broaşte, crenguţe şi cred că şi o veveriţă în costum de scafandru în bocanci, am ajuns la maşină pe drumul pe care am urcat.

Despre traseul Bran – refugiul Ţigăneşti:

Cum ajungi: din Bran se face stânga spre Poarta, există indicator, e imposibil de ratat. Chiar la intrarea pe pârtia Zănoaga se poate lăsa maşina şi este indicator cu cele două trasee: Vârful Omu prin Clincea şi Şaua Ţigăneşti sau Vârful Omu prin Ciubotea. Prima porţiune este comună ca mai apoi să se bifurce, iar spre Şaua Ţigăneşti se urmează banda roşie.

Cât durează: de la baza pârtiei până la refugiu am făcut cu tot cu pauze de ploaie şi mâncat aproximativ 4 ore jumătate. De la refugiu la Omu pe marcaj scrie că mai e încă 1 oră jumătate. Am observat că timpii de pe marcaje sunt mult mai mari aşa că nu te speria.

Dificultate: traseul nu este dificil, nu are porţiuni tehnice dar este solicitant atât la urcat cât şi la coborât datorită pantei. Un începător cu o condiţie fizică bună îl poate face fără probleme.

 Nu a fost experienţa la care visasem dar a fost un bun prilej de a învăţa lucruri noi despre mersul pe munte şi unul despre celălalt.

1. Munţomanii nu se tem de ploaie, se pregătesc. Cum te pregăteşti şi ce faci dacă te prinde ploaia pe munte?

– Verifică prognoza meteo înainte să pleci la drum. Pentru asta recomand meteoblue.com.

– Chiar dacă vremea se anunţă bună, la munte este mereu schimbătoare aşa că ia mereu cu tine un minim de echipament impermeabil: o pelerină. Aceasta trebuie să fie cât mai lunguţă ca să te acopere bine, eventual să meargă trasă şi peste rucsac în cazul în care nu ai husă specială pentru el şi să aibă glugă.

– Echipament impermeabil: geaca (musai cu glugă şi cu buzunare închise), pantaloni (suprapantaloni cu închidere pe lateral pentru o îmbrăcare rapidă) şi parazăpezi (împiedică scurgerea apei în bocanci).

– Nu uita să iei cu tine o husă pentru rucsac. Este foarte important să ai haine uscate cu care să te schimbi când ajungi la destinaţie sau la un refugiu.

– Ia cu tine câţiva saci. Sunt buni să ţi-i pui pe cap la propriu în caz de nevoie, pe rucsac şi îţi vei pune bocancii şi hainele ude în ei odată ajuns la maşină/destinaţie.

– Nu te aventura pe drumuri şi poteci noi dacă te-a prins ploaia. Ori te întorci pe drumul cunoscut, ori alegi cea mai uşoară şi sigură variantă. Ia mereu cu tine o hartă a zonei sau asigură-te că ştii unde este cel mai apropiat refugiu.

Cel mai ciudat sfat primit vreodată: dacă este ploaie de vară şi ai doar un rând de haine, cele de pe tine, dezbracă-te până la chiloţi şi pune toate hainele într-o pungă în rucsac. Continuă defilarea sexy pentru urşi şi veveriţe până se opreşte ploaia. Acum te poţi îmbrăca în hainele uscate din rucsac. N-am încercat, dar dacă te încumeţi să ştii că vreau poze!

2. Dormitul la refugiu.

– Refugiul este pentru situaţii de urgenţă nu loc de cazare gratis aşa că nu îl folosi ca pe propria ta cabană.

– Cu mici excepţii unde poţi găsi pături şi chiar aşternuturi, paturile din refugii sunt doar stinghii de lemn sau placaj aşa că e musai să ai la tine sacul de dormit.

– Nu lăsa gunoi în urmă şi nici nu distruge. Menajera e în concediu.

– În refugiile în care găseşti mâncare lăsată de alţi turişti consumă doar dacă şi cât ai nevoie. Lasă şi tu ceva la schimb, neapărat ceva neperisabil (cereale, cafea instant, batoane, o conservă).

– Fii respectos cu vecinii de refugiu. Nu te foi pe uşă, nu face zgomot, nu mânca alimente cu miros greu şi nu-ţi întinde şosetele la aerisit. Nu de alta, dar nu vrei să te trezeşti cu tot cu sacul de dormit pe marginea prăpastiei sau cu lighioane în bocanci.

Refugiul e locul unde poţi întâlni oameni faini, lega prietenii de durată, unde poţi asculta poveşti din care să înveţi atât de multe.

Maria Radu

Maria Radu

Specialist Marketing și Comunicare de profesie, activez în zona de outdoor din 2011. Dragostea pentru munte și drumeții în natură a venit ca o extensie naturală la pasiunea mea pentru călătorii. În ultimul timp sunt mamă de mini aventurier cu care împart potecile și cortul. Îmi plac traseele tehnice, stânca și provocările, dar odată cu noul statut de mamă învăț să mă bucur de potecile mai domoale și liniștea pădurii.

2 Comments

  1. 17/09/2014 at 10:27 am — Răspunde

    Pe când aveam 16-17 ani, am început să ”bocăncesc” creasta Făgărașului. Atunci am prins microbul – atunci am fost destul de mare să fug de acasă pe munte, acolo unde nu mă prindeau nici doctorii nici părinții să-mi spună: ”nu ai voie să faci efort!” Care efort? eu doar mă plimbam 🙂

    Citind articolul mi-am adus aminte cum erau refugiile pe vremea aia: găseai niște saltele noduroase (dar erau) se mai găseau și pături. Foarte RAR, extrem de rar găseai mizerie, dar în nici un caz distrugere.

    Conserve? în fiecare refugiu găseam și dacă puteam și aveam de unde lăsam și noi una două – cunoșteam adevărata lor valoare.

    Acolo unde era posibil, găseam și câteva vreascuri pentru aprins un foc rapid. Înainte de plecare, mergeam și aduceam și noi vreascuri.

    Acum când merg pe munte și văd refugii devastate sau pictate cu grafiti, mă doare sufletul și-mi vine-a plânge. Dar nu pot să nu sper că într-o bună zi…toți cei care merg pe munte vor fi educați să respecte locul.

    Călătorii sprâncenate!

    • Maria Radu
      17/09/2014 at 1:38 pm — Răspunde

      Din fericire încă mai sunt oameni de bine şi cu drag de munte. Cărări cu soare!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.