Alergareinspiraţional

Confesiunile unui alergător epuizat

Auzeam cum urlă alarma telefonului, dar îmi ţineam respiraţia, o ascultam şi nu schiţam nici un gest. În cabană era frig rău şi eu eram covrig sub pătură fix în poziţia în care mă culcasem. Aveam o lună de când nu mai fusesem pe munte şi îmi propusesem să compensez cu traseul lung de la Iezer Păpuşa Trail Race. Probabil că melodia zbiera în continuare dar eu n-o mai auzeam, eram prea obişnuită cu ea. Aş fi adormit înapoi dacă n-aş fi auzit-o pe Ana, draga mea parteneră de maratoane şi coclauri, cum strigă la mine din capătul celălalt al camerei – Opreşte defibrilatorul ăla! Ne-a trezit din morţi!

Ce faci cu traista goală?

Ceasul meu a sunat mai devreme pentru că voiam  să mă trezesc eu prima, să am timp să mă dau cu rimel. Nu voiam să-mi fac încălzirea sau doamne fereşte! să iau un mic-dejun consistent înainte de maraton. Pe măsură ce a înaintat sezonul şi am acumulat oboseală am renunţat la aceste practici recomandate în favoarea a 15 minute de somn înainte de un concurs. La rimel nu, e important să arăt vie la Start.

Încă nu deschisesem ochii. Prietena mea se mişuna somnoroasă şi ea prin cameră. Am început arhi-cunoscuta ceartă cu mine. Trezireeeea! Hai leneşo! Dă-te jos din pat! Du-te la Start! Hai că n-o să crăpi nici de data asta! Te trezeşti pe drum! O să te bucuri când ajungi la Finish! O să faci iar haz de necaz când ai să povesteşti concursul. Poate găseşti o veveriţă pe traseu! Am inspirat adânc şi am deschis ochii. Nimic din fiinţa mea nu voia să coopereze. Ana era aproape gata de plecare. Mă aflam la mai puţin de 10m de Start şi nu aveam un gram de forţă. Era târziu şi eu biciuiam fără succes o mârţoagă fără vlagă.

Dar cum rămâne cu planul tău?

În acea dimineaţă îmi era ruşine. Unii alergători se antrenează mult. Unii chiar şi mănâncă bine, dar pe cei pe care îi invidiez cu adevărat sunt cei care dorm suficient. Mi-am făcut mea culpa: dacă aş fi fost mai organizată, dacă aş fi ales mai puţine concursuri, dacă mi-aş fi planificat eforturile mai bine, dacă aş fi avut genunchiul bun care să mă lase să dorm nopţile, dacă aş fi avut mai multă voinţă. Iar am ajuns la discuţia despre voinţă.

M-am gândit la şablonul concursurilor mele. Iar am muncit ca la hoţii de cai 19h/zi, iar am împachetat pe fugă şi cine ştie ce-mi mai lipseşte acum din bagaje, iar am dormit puţin şi prost, iar n-am energie, iar nu sunt antrenată. În plus acum toamna am avut bonus o săptămână cruntă de alergii la orice miroase. Medicaţia m-a făcut şi mai fără vlagă.

Iar am început să mă cert cu mine. Mi-am amintit de cum am început să alerg furioasă în jurul blocului în septembrie 2013. Apoi am vrut să bifez un semimaraton, apoi am dat de trail, am vrut semi de trail, am vrut maraton montan, am vrut diferenţă de nivel şi am vrut ultra la Marathon 7500. Le-am făcut. Unele chiar de mai multe ori că mi-au plăcut. Mi-a mai rămas un maraton tehnic și acum ştiu ce înseamnă tehnic, m-am pregătit pentru asta. Acum pot să stau în cap, în mâini, în flying crow şi în dinţi dacă trebuie. Duc tehnic şi fără un genunchi, îl duc psihic.

Întotdeauna când încep un domeniu sau o pasiune vreau să aflu care este maximul din ce se poate face pe bucata aia, care sunt milestones, treptele care trebuiesc urcate, şi cum ştiu că le-am trecut. În planul meu iniţial Maraton Piatra Craiului era capătul alergării. De când am aflat de el mi l-am dorit cu pasiune. M-am înscris de două ori, am fost acceptată şi n-am ajuns să îl fac. În fiecare an epuizarea de la sfârşitul unui sezon intens mi-a pus capac. Acum e al treilea an. Acelaşi Nemessis. E atât de aproape încât pot să-l miros. Ştiu că e iraţional, dar îmi trebuie.

Aş putea fi eroul videoclipurilor motivaţionale

Care videoclipuri? Alea de pe interneţi cu muzici tam-tamtam-tam! şi un alergător care se trezeşte înaintea zorilor şi decolează din oraşul pustiu până în vârful coclaurilor. Sau cel despre vocile din mintea ta care se ceartă. Sau cel cu voce cutremurătoare care te întreabă urlând – Who am I? I am a champion! Who am I? I am a champion! Who am I? I am a champion! Le-am văzut pe toate în decursul anilor de când m-a apucat de sport. Multe le-am învăţat pe derost, pe unele le-am visat luni la rând și pe altele le-am inventat cu mine în rolul principal.

Viaţă de corporatist sportiv. Am zâmbit în sinea mea. Mă găndeam la cum e folosit termenul acesta în media. Pe jumătate e peiorativ iar pe jumătate mă mândresc cu emblema aceasta. Marile portaluri internaţionale despre sport sunt pline de sfaturi pentru performanţe îmbunătăţite, de poze glorioase şi de poveşti spectaculoase. Acolo nimeni nu are muci, nimeni nu plânge epuizat. Go big! Or go home! Off şi eu tare departe de casă mai eram atunci.

Am mai trezit un neuron şi fac fast-forward după cursă. Afară a fost furtună şi încă era frig. Mă aşteaptă 30km. Probabil va fi ceaţă. Poate şi plouă. Am să strang din dinţi, am să mă smiorcăi de genunchi şi am să ajung în timp util la Finish. Am să fac duş şi-am să mă schimb în haine uscate. Am să fac poză la medalie şi-am să povestesc glumeţ aventura maratonului pe Diva. Am să mai bifez un concurs. N-am să mă gîndesc la consecinţe. Am să fiu eroul unui clip pe care nu-l va şti nimeni.

Cu greu mi-am canalizat gândurile înapoi în pat sub patură. Mă aşteaptau 30km în acea zi şi MPC săptămâna care urma. Dacă îl duc pe ăsta ok, am să fluier la MPC. Planul meu nu stătea în picioare, iar eu nici atât.

De când practic sport am învăţat multe despre mine, de cele mai multe ori împingându-mi mult limitele. Am învăţat că toate sunt etape dintr-un întreg mare care se construieşte continuu. Nu cred să se termine vreodată. Când îţi place ceva o faci cu toată fiinţa ta, cu toate forţele şi pasiunea de care eşti în stare.

Dacă am învăţat ceva cu adevărat util de când fac sport este să mă ascult. Să fac abstracţie de vocile care mă ceartă, care mă ruşinează de mine şi mă compară cu alţii. Am învăţat să mă văd cu forţele pe care le am şi nu cu cele pe care mi le doresc. Să fac diferenţa între “se poate” şi “chiar se merită”. Am învăţat să-mi înfrânez pornirile compulsive heirupiste. Poate chiar am învăţat, exagerând puţin, să am instinct de supravieţuire.

Ana, eu azi nu iau startul.

Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *