Aventură și călătoriiPiatra Craiuluitrasee munte

Creasta Nordică a Pietrei Craiului: Curmătura – Vârful La Om – Refugiul Grind

La cinci dimineţa în Bucureşti erau 15 grade şi mie îmi era deja frig. Cu inima cât un purice am ajuns la locul de întâlnire. Pe lângă emoţiile turei dificile mai aveam în plus încă un sac de emoţii legate de grupul cu care mergeam pe care nu îl ştiam dinainte. Ştiu că am zis de o mie de ori să ai mare grijă cu cine pleci în ture şi că prieteniile se probează pe munte, dar de data asta am decis să risc. Nu-mi era teamă că nu-mi va plăcea de tovarăşii mei de tură, îmi era teama că n-am să fiu eu ok, că n-am să ţin ritmul, că n-am să mă descurc cu căţăratul, c-am să văd ursul peste tot. Tocmai de accea mi-am luat hartă, frontală şi bani de tren/cazare suficienţi în caz că nu funcţionez corespunzător să “abort mission” şi să nu încurc oamenii degeaba.

Abia acum conştientizez cu ce paranoia am plecat la drum şi că nu mai eram Mary aia cu toate peripeţiile pe coclauri şi care merge singură pe munte, eram Mary care îşi înfrunta Nemesis-ul: Creasta Nordică a Pietrei Craiului.

Notă explicativă: Deşi Creasta Nordică a Pietrei Craiului este un traseu tehnic, expus şi dificil, nu este un traseu imposibil sau rezervat doar alpiniştilor şi super-cunoscătorilor. Totuşi recomand atenţie sporită deoarece traseul chiar este greu și îți solicită toți mușchii și încheieturile astfel că spre final îți vor tremura picioarele ca la căpriorii abia fătați ceea ce este periculos. Nu e tocmai Mattherhorn (deşi prietenii mei ar zice că şi Matterhorn e uşurel), dar aveam eu o piedică mentală cu Craiul. Ca plan general mă strădui  să-mi ascult instinctul şi dacă ceva în adâncul firii mele are dubii, prefer să nu mă aventurez. Acum senzaţia aia dubioasă nu-şi mai arăta colţii şi prinsesem curaj.

Citeşte şi Creasta Nordică a Pietrei Craiului – Managementul fricii.

O dată porniţi la drum am uita complet de toată isteria din mintea mea şi m-am lăsat dusă de val. Ce-a urmat e de povestit nepoţilor la gura sobei agitând cârja în aer.

Urcarea în creastă

banda_galbenaFântâna lui Botorog (820m) – Poiana Zănoaga (1341m) – Cabana Curmătura (1470m) – Şaua Crăpăturii (1620m)

  • Timp: 3 ore
  • Traseu: uşor
  • Apă: doar la Curmătura

Sfat: Întotdeauna ia în calcul la timpii de traseu și eventuale întâmplări neprevăzute. Când planifici ture mai lungi de 7-8 ore nu te ghida doar după timpii de traseu ci ia în calcul și extenuarea fizică mai ales dacă ai urcări/coborâri dificile sau un rucsac greu în spate. Uită-te bine la diferențele de nivel de hartă și nu aproxima niciodată dificultatea unui traseu doar în funcție de cât de lung sau scurt pare pe hartă.

Nu uita ca la plecarea din Zărnești să achiziționezi biletul de intrare în Parcul Național Piatra Craiului! Biletele costă 5 lei şi se pot cumpăra de la tonomatele amplasate în Zărnești sau prin trimiterea unui SMS.

De la Fântâna lui Botorog la Curmătura se urcă destul de mult, iar traseul este relativ uşor. Prima parte a traseului este prin pădure şi poate deveni anevoioasă dacă ai rucsacul greu. Eu am început să gâfâi rapid ca o mangustă strangulată, am desfăcut fermoarele fantelor de ventilaţie a pantalonilor şi la prima oprire am dat jos polarul, continuând până seara târziu doar în maieu şi foiţa de vânt. După urcuşul prin pădure intri în Poiana Zănoaga ce se află deja la o altitudine de 1341m, loc numai bun pentru un popas şi-o gustare. Apoi treci de stână, traversezi toată poiana şi continui pe marcajul cu bandă galbenă prin pădure, treci de punctul de Salvamont şi ajungi rapid la Cabana Curmătura.

Cabana Curmătura este tare draguţă şi prietenoasă. Are o sursă de apă bună (apă de izvor) şi curent electric. Dacă vrei să înoptezi aici ai variante de camere cu 2 locuri (100lei), 3 locuri (150lei), 11 şi 12 locuri (30lei/patul) sau varianta să campezi prin apropiere pentru o taxă de 10lei/cort. Cabana are mâncare foarte bună şi ieftină şi este deschisă tot timpul anului dar, din ce ştiu, nu te lasă să dormi în sala de mese. Mai multe informaţii găsiţi la cabanier (Dl. Florin – 0745 454184).

După o ciorbiţă delicioasă vei fi gata de drum. Ocoleşti cabana şi după vreu 10 minute ajungi la un punct unde se ramifică traseele: punct albastru către Vârful Piatra Mică, banda galbenă către Valea Crăpăturii şi punct Roşu către Vârful Turnu. Vei continua pe punctul roşu pe în urcare susţinută prin pădure trecând pe lângă pereţi de calcar şi cam în 20 de minute ar trebui să ajungi în Şaua Crăpăturii (nu întreba!) unde se află practic punctul de intrare pe traseul de creastă. În continuare vei urma doar punctul roşu până după Vârful La Om.

Creasta Nordică a Pietrei Craiului

punct-rosu Şaua Crăpăturii (1620m) Vârful Turnu (1923m) Vârful Ascuţit (2121m) Vârful La Om (2238m)

  • Timp: 6 ½ ore. Timpi intermediari: Şaua Crăpăturii – Vârful Turnul (1 oră); Vârful Turnu – Vârful Ascuţit (1 ½ ore); Vârful Ascuţit – Vârful La Om/Piscul Baciului (2 ½ ore)
  • Traseu: dificultate ridicată.
  • Ultima sursă de apă este la Curmătura.

Masivul Piatra Craiului este împărţit în trei subunităţi distincte, separate prin limite naturale clare: Piatra Mică, Piatra Craiului (sau Piatra Craiului Mare) şi Pietricica. Creasta Pietrei Craiului Mari a fost împărţită conventional în două segmente principale: Creasta Nordică (porţiunea dintre Şaua Grindului şi vârful Turnul) şi Creasta Sudică (între şaua Grindului şi Şaua Funduri) şi are în total 10,2km, este dispusă perpedicular pe direcţia generală a Carpaţilor Meridionali şi are forma unui arc larg deschis.

Acu-i acu! Primul lanţ şi prima piedică. Fac primii doi paşi şi mă blochez. Nu văd nici o variantă să trec de dincolo de piatra aia gigantică şi să prind lanţul din nou. Întind un picior, întind o lăbuţă, degeaba! Rucsacul mă trăge în jos în iad şi nu pot să-mi controlez centrul de greutate. Primesc indicaţii, mai dau dintr-o labuţă, nu merge de nici un fel şi încep să mă hiperventilez ca deja m-am poticnit şi traseul adevărat nici n-a început de fapt. Primesc un brânci de ajutor şi aud “Hai Mary, ca la capoeira!”. Încep să râd şi cu avâtul căpătat mă prind de lanţ dincolo de bolovan. Jur că văd Nirvana şi sunt copleşită de ruşine! Încă nu respir dar am chef de poze şi hornul răcoros mi se pare acceptabil faţă de bolostânca proaspăt trecută cu o schemă anatomic imposibilă pentru mine. Mă hotărăsc să mă mai caţăr puţin să văd lumea de mai sus şi sunt ferm convinsă că am să fac cale întoarsă să nu-i încurc pe băieţi mai departe.

Până la Vârful Turnu e puţin, dar urcarea e doar căţărare iar eu simt că rucsacul şi-a propus să mă rupă în două. Tot amân momentul în care să le spun că eu gata, Stop joc! şi să fac cale întoarsă, de groaza bolovanului ăla de jos. Continui să mă caţăr, iar grija principală e managementul centrului de greutate. Mă tot uit în spate la Piatra Mică (care mă aşteptam să fie mai mare 🙂 ) care arată splendid în soarele amiezii şi constat cu nelinişte că noi lăsăm vremea frumoasă în urmă şi că traseul continuă spre ceaţă şi stihii. Deja crăp de foame.

E 3.25 după-amiaza, merităm o pauză de ronţăit pe vârf şi ascult poveşti despre Munţii Tatra. Eu sunt plină de adrenalină şi nu ştiu ce să fac cu ea. O luăm la trap. De aici poteca e mai domoală (adică nu mai e semi-verticală) prin jnepeniş. Din loc în loc traseul coboară pe sub linia crestei unde suntem mai feriţi de vânt. Limbuţeala e în toi. Acum am prins şi eu glas şi am chef de viaţă, mai ales că unul dintre tovarăşii de drum mi-a luat la el în rucsac sticla de apă de 2L.

Nu ştiu în care parte să mă uit mai întâi. Minunăţii la dreapta, minunăţii la stânga. Deşi în faţă se vede clar o ceaţă dubioasă, deocamdată mă pot bucura de abupturi, văi splendide şi privelişti care o lasă fără cuvinte pe moldoveanca limbută din mine. Constat cu bucurie că pot sta în picioare pe creasta abruptă şi că pot face poze în toate direcţiile, nu mă ia cu ameţeală deşi sunt plină de o stare de smerenie şi admiraţie în faţa măreţiei naturii.

piatra_craiului_114

Porţiunile de căţărat merg greu şi pe alocuri nu-mi deosebesc gâfâitul de la opinteala cu hardughia în spate şi respiratul ritmic care vrea să împiedice panica să mi se urce în spinare. Pe urcări mă descurc bine, deşi mi-e greu şi trag cu toţi dinţii să mă ridic pe mine+rucsac şi mi-am propus cât mă caţăr să nu mă uit de jur împrejur că nu mi-e bine, doar la potecă, mâini şi prize. Trei puncte sigure şi mai fac un pas. Când mă simt stabilă mă ţopăi pe loc Weey! Weey! şi fac poze, când mă fâlfâie vântul, bag nasul în pământ, îmi ţin respiraţia şi merg înainte.

Mă las molopsită de zenul perfect al noilor mei prieteni. Totul e calm, sfătos, cu turme de glume şi voie bună. Radiez recunoştinţă: pentru ei, pentru antrenoarea de la sală şi pentru Maria. Sunt una cu poteca afurisită şi zâmbesc cu gura până la urechi. Mi se atrage atenţia să nu mă las pe tânjală şi să continu să iau aminte la fiecare pas. Conştientizez că au dreptate şi că muntele e imparţial şi chiar nu-i pasă de mine şi de noul meu zen, că-i datorez respect şi atenţie la fiecare centimetru străbătut. Nu mă mai simt prost de ritmul pe care îl am la căţărat pentru că fac maxim din ce pot şi ştiu că şi prietenii mei ştiu asta.

Dacă urcuşurile sunt ok-ish, cu coborârile nu mă descurc foarte bine. Am nevoie de explicaţii, pe care le primesc din belşug, asistenţă, ghidaj şi uneori chiar de ajutor fizic. Cu toate că sunt foarte cooperantă şi mă execut fără crâcnire, mă străduiesc din răsputeri să înţeleg fiecare mişcare şi explicaţie, să-mi controlez centrul de greutate, să caut prize şi să înţeleg de ce e bine să fac ce mi se spune şi mai ales să ţin minte şi să aplic mai departe.

Spre Vârful Ascuţit deja înfulecăm ceaţa cu lopata. E bine, eu tot doar în maieu şi foiţă sunt, dar dacă mă opresc, mă congelez instantaneu. Să tot fie vreo 1-3°C. Mi se pare că mergem de o veşnicie şi mi-e foame în continuu. La toate pauzele mai înfulec câte ceva. În ritmul asta cred că mâine va trebui să-mi vânez cina.

E ora 6 şi e o ceaţă şi un frig de crapă pietrele. Facem popas la refugiu, e plin ochi. Oamenii dinăutru sunt drăguţi şi se întind la vorbă bucuroşi că nu vrem şi noi să rămânem acolo. Toată lumea mai pune bulendre pe el, iar eu mă costumez ca pentru apocalipsă: buff pe faţă, polarul de urgenţă (cel de dimineaţă e ud de la ceaţă că l-am legat de rucsac), mănuşi şi închid fermoarele pantalonilor.

Deja e târziu şi mai avem foarte mult din traseul propus: vreo trei ore până la vârful La Om şi alte trei până la refugiul Grind. Pornim la drum zgribuliţi de pauză. Suntem de vreo şase ore pe traseu şi eu încep să obosesc.

Creasta e absolut spectaculoasă şi-ţi taie respiraţia la propriu. Nu am poze zglobii şi însorite să-ţi arăt, dar am varianta cu ceaţă completă pe o parte şi senin pe partea cealaltă. Ba chiar plusez cu razele soarelui filtrate prin nori.

piatra_craiului_55

Depăşim partea cu ceaţă, dar căţărările şi coborârile devin din ce în ce mai abrupte (pante de 70-80%) pe măsură ce ne apropiem de Vârful La Om şi se succed la nesfârşit. Am senzaţia că sunt pe traseu de săptămâna trecută şi că n-o să se mai termine niciodată. Mi s-a cam terminat adrenalina şi îmi dau seama că sunt observată îndeaproape de unul dintre băieţi. Îl întreb de ce e aşa atent şi dacă urmează bucăţi mai dificile să mă pregătesc. Îmi atrage atenţia că probabil am obosit tare pentru că am început să şovăi în mişcări şi să mă străduiesc să am grijă. Are dreptate, am obosit crut şi mă mişc din ce în ce mai greu şi efortul de mă ridica cu tot cu hardughia din spate e din ce în ce mai mare, dar profit de cerul semi-senin să-mi iau teama cu poze.

Ora de aur e ceva de vis pe o creastă sălbatică de munte, pur şi simplu nu-mi venea să-mi cred ochilor şi şimţurilor, iar fotografiile mele nu fac cinste peisajelor văzute. Bucuria mea deplină a fost înlocuită la scurt timp de o îngrijorare efervescentă: ultimele raze de soare! Ultimele! La propriu! E ora 9 seara şi mai e mult din traseu.

Din momentul în care am pornit frontala cred că am mai făcut vreo 3-4 culmi cel puţin. Amuţisem complet. Nu-mi venea să cred că sunt acolo, fix în momentul ăla, pe o creastă super abruptă, cu mult hău până jos, că mai am doar atenţia unui peştior de acvariu şi că nu ştiu câtă zonă expusă mai am înainte. Nu-mi venea să mă cert sau să fac scenarită. O lună generoasă se zgâia la mine şi frontala lumina suficient cât să-mi vâd mâinile pe stâncă şi în faţă. Am făcut toate eforturile de mindfulness de care am fost în stare.

 – Mary! Uită-te în dreapta! Câtă deschidere! E superb la lumina lunii!

Dar eu eram în alt film. Nu îndrăzneam să ridic privirea de parcă toată fiinţa mea, cu rucsac cu tot, era ţintă în echilibru de firul subţire de lumină de la frontală. În mintea mea complet golită de gânduri şi senzaţii răcnea un singur glas ca un clopot lugubru:  Nu pot! Nu pot să fac asta! Nu Mai pot să fac asta! Ca niciodată, am început să mă rog. M-am lăsat pe genunchi până m-am făcut ghem între două stănci în bătaia vântului, am închis ochii şi m-am lăsat pradă atacului de panică pe care îl cărasem în spate de la ultimele raze de soare.

Noroc ca “I know the drill” şi a trecut rapid şi când am putut să respir din nou am pornit la drum. Ştiam că e musai să contiui şi repede! A contat enorm că tovarăşii mei de drum n-au reacţionat urât la panica mea. Mi-ar fi făcut foarte rău o isterie, să se supere sau să ţipe la mine. Ultima coamă chiar era acum ultima şi era mai domoală, mai puţin expusă. Abia când am ajuns în vârf m-am mai relaxat şi-am început să respir normal.

Coborârea din creastă

banda rosieVârful La Om (2238m) Refugiul Grind (1620m)

  • Timp: 2 ½ ore.
  • Traseu: mediu-dificil, coborâre abruptă pe grohotiș
  • Apă: un izvor la vreo 30 de minute distanţă de refugiul Grind, în aval, La Table.

De La Om la refugiul Grind este o coborâre abruptă, continuă (618m), 70% pe un grohotiş macabru pe întuneric. Mă miram că genunchii nu zic mare lucru după toată chinuiala zilei şi acum distracţia asta, dar şi-au făcut simţită prezenţa cu surle şi trâmbiţe imediat ce am intrat pe poteca de pământ şi de aici până la refugiu chiar m-am scurs ca un limax prin iarbă. Aveam senzaţia că intrasem într-o buclă infinită şi că poteca n-o să se mai termine vreodată şi n-o să mai ajungem în poiană la refugiu. Voiam să mă fac ghem în iarbă şi să rămân acolo. Nu-mi mai era nici foame, voiam doar să se termine odată.

Într-un final am ajuns la refugiul ruginit şi i-am găsit pe restul cu supă caldă şi puşi pe vorbă, după fix 12 ore de traseu. Nu cred că am fost vreodată mai fericită ca în momentul acela.

Refugiul Grind se află la o altitudine de 1620m şi are 15-20 de locuri în condiţii de bivuac. Adică e un coteţ de tablă cu două rafturi. A fost partial distrus de o avalanşa primăvara în 2005, dar acum este refăcut. Poți citi despre dormitul la refugiu și ce faci în caz de ploaie pe munte în articolul despre traseul Bran – Țigănești.

După masa copioasă şi poveştile cu tăt sufletul deschis, m-am cocoţat pe raftul jos şi m-am făcut covrig în sacul de dormit. Pot să zic cu certitudine că n-a sforăit nimeni toată noaptea pentru că eu n-am dormit deloc. Mi-a fost groaznic de frig în sacul de -25°C cu două polare şi şosete de lână. Raftul era în pantă, dar nici de-a dracu’ nu scoteam o mână afară să mă ridic de pe scândură. Am avut o tentativă nereuşită să mă mişc ca râma în sus, apoi am renunţat. Strânsesem şiretul glugii aproape complet, doar nasul îl ţineam afară şi de fiecare dată când clipeam vedeam doar stâncă cu ochii minţii. Eram pur şi simplu copleşită de ziua care se încheiase. Nici acum încă nu pot procesa toate câte le-am simţit şi văzut pe creastă.

Citeşte şi Creasta Nordică a Pietrei Craiului – despre importanța planificării.

Pentru mine această tură în Crai n-a fost doar o tură tehnică şi grea. Creasta Nordică a Pietrei Craiului era o barieră pe care eu nu credeam că pot să o trec. Credeam că n-am “what it takes” să fac creasta nordică, aia grea. A fost nevoie să mă decid că o vreau. A fost nevoie să muncesc mult (fizic şi psihic) să pot. A fost nevoie să se alinieze planetele să se nimerească toate atât de bine. Sunt conştientă că mult din experienţa fantastică pe care am avut-o se datorează grupului cu care am fost. Oameni buni, oameni de munte adevăraţi, în sensul de old school, simplu şi autentic, cu toate ţiglele pe casă şi fără teribilisme. Toată experienţă asta a schimbat ceva definitv în mine.

Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

20 Comments

  1. Oana
    18/08/2016 at 11:44 am — Răspunde

    Si eu am un ceva cu Piatra Craiului si mi se pare ca n-am destul x-y-z ca sa pot face traseul.
    M-a motivat articolul scris de tine, asa ca acum vad ceva mai aproape acea „intr-o zi” cand o sa fiu acolo. 🙂

    • Mary
      18/08/2016 at 12:53 pm — Răspunde

      Iti tin pumnii!
      Sa vezi si continuarea articolului cu poze si povestea toata, aici.

  2. A
    18/08/2016 at 3:02 pm — Răspunde

    Piatra Craiului ramane the one pentru mine dupa multi ani, desi inca nu am apucat sa fac Sudica. O tin ca pe ultima bucatica din cea mai buna prajitura, sperand sa nu se termine niciodata. Imaginea ei iti ramane imprimata pe retina si in suflet o viata. Amintirile nu se estompeaza, ci se multiplica, mereu mai vii cand ai fi crezut ca s-au sters. Iar sentimentele tasnesc de fiecare data la vederea crestei de aproape, ca o explozie solara, o data cu lacrimile din ochi. Nu stiu de ce am scris asta. Sa ne scrii despre urmatoarele ture in Crai. Da dependenta 🙂

    • Mary
      18/08/2016 at 4:05 pm — Răspunde

      Da, da, despre asta vorbesc!!
      De fiecare data cand clipesc inca vad stanca cu ochii mintii.
      Abia astept sa ma reintorc.

  3. 18/08/2016 at 3:36 pm — Răspunde

    Super! Eu iubesc Piatra Craiului si pot sa zic ca doar asta ma face sa-i pot infrunta ”provocarile”: traseele interminabile si super grele in care, oricat poti fizic, tre sa tii moralul sus si tare. Am trecut aproape prin aceleasi senzatii pe Sudica acu 2 saptamani, cand monstrul de rucsac, cele enspemii de creste si descatararile expuse, fara lanturi, nu faceau decat sa-mi omoare entuziasmul si sa zic ”cum scap de aici?!?”. Am ”scapat” numai reamintindu-mi ca iubesc sa fac asta si ca tre sa traiesc momentele cu bucurie! Muntele e lucru cu tine insuti, iar Craiul este the master of all 🙂

    • Mary
      18/08/2016 at 4:11 pm — Răspunde

      Dua! A fost o experienta incedibila!

  4. Rodica
    18/08/2016 at 4:44 pm — Răspunde

    Bravo, Maria! Offf, iar imi trezesti amintiri vechi cu articolul tau! Daca-ti spun ca am facut acest traseu acum vreo 26 de ani, la cateva luni dupa ce nascusem, cu un echipament precar si fara documentare prealabila…atunci nu aveam internet, aveam doar harti si cel mult carticelele alea cu „muntii nostri” cu trasee, marcaje si descrieri sumare. Habar n-am avut ce-i acolo! Dupa doua zile in care am fost blocati la Curmatura din cauza ploii, am plecat pe acest traseu…Ne-am descurcat, eram tineri si incostienti de pericole! Insa cum zici si tu ca vedeai noaptea doar stanca asa m-a impresionat si pe mine „craiul” , mult timp dupa aceea am avut adanc intiparita in minte poteca aceea ingusta de piatra cu hauri de o parte si de alta. De atunci am hotarat ca nu-mi plac traseele de creasta dar asta nu inseamna ca nu am mai facut si altele. Si am zis fara parere de rau ca nu ma mai intorc acolo, ca nu mi-a placut, ca a fost prea multa piatra…insa acum, dupa atatia ani parca as mai incerca…vad atatea postari si poze frumoase cu acele locuri incat mi s-a facut tare dor!

    • Mary
      18/08/2016 at 5:02 pm — Răspunde

      Draga mea, sunt impresionata de ce mi-ai povestit.
      Cred ca muntele, ca orice altceva tine de ce ne prieste si nu neaparat de curaj si vointa. Celalata Mărie chiar prefera stanca si cataratul si nu prea vrea altceva. Eu inca nu stiu ce sa spun, inca am putina experienta pe piatra si inca nu mi-am format o preferinta. Stanca e superba, e spectaculoasa, iti ia respiratia, dar in acelasi timp tot am o mica strangere de inima care nu stiu daca va disparea vreodata.

      Iti doresc inspiratie si curaj! Te imbratisez cu drag!

  5. 18/08/2016 at 5:01 pm — Răspunde

    Hai, că eşti o curajoasă!
    Super şi povestea, şi povestitoarea! 🙂
    Eu am parcurs acum vreun an doar creasta sudică şi un pic din cea nordică (partea mai uşoară, din Şaua Padinei Închise până la Ascuţit), în ture separate şi fără înnoptare la refugiu.
    Dar sigur visez la creasta nordică, plus că încă am o „obsesie” cu Lanţurile până-n creastă – vreau prea multe şi deja se face toamnă…

    • Mary
      18/08/2016 at 5:18 pm — Răspunde

      Vorbesti de lanturi si zici ca eu sunt cea curajoasa? :)))
      Tin pumnii sa-ti indeplinesti visul cat mai repede si in siguranta si abia astept sa aud povestea si sa vad poze :p

  6. 18/08/2016 at 5:10 pm — Răspunde

    Felicitari, Mary: pentru tura si pentru felul in care iti croiesti povestile. E o incantare sa te citesc!

    • Mary
      18/08/2016 at 5:19 pm — Răspunde

      Multumesc mult!
      *blushing

  7. Adriana
    19/08/2016 at 12:27 pm — Răspunde

    Felicitari pentru ca ti-ai invins frica!

    Singura data cand am fost in Piatra Craiului,am urcat pe Piatra Mica prin Curmatura. Cand am ajuns sus pe creasta, m-am asezat pe stanca si m-am sprijinit si in amandoua manile. Nu am avut curajul sa ma ridic in picioare, desi nu aveam nici un bagaj, iar altii mergeau pe creasta cu rucsaci de tura. Acum au trecut vreo 6 ani, am mai fost pe munte, as fi curioasa ce senzatii as avea acum. Poate toamna asta!

  8. Io
    19/08/2016 at 12:42 pm — Răspunde

    Vorba cintecului: „mama, unde esti, bate-ma de vrei, da’ vino sa ma iei”. :)))
    Felicitari pentru experienta! O sa vezi ca ai luat un virus de care n-o sa vrei sa scapi. Bravo tie!

    • Mary
      19/08/2016 at 1:27 pm — Răspunde

      Ţin pumnii să reuşeşti şi tu! Chiar nu e imposibil, dar trebuie ceva pregătire şi antrenament.

      • Io
        19/08/2016 at 1:42 pm — Răspunde

        Multumesc, Maria, am facut Creasta Nordica (Plaiu Foii, Diana, Crapatura-Baciului(La Om) cu iesire pe La Lanturi si dormit pe mese la Plaiu Foii :))) ) si a fost dragoste la prima vedere. Nah, dragosti de-astea adolescentine, unele numa’ nu trec. Ca asta.
        Se intimpla in 1983, a fost prima tura cu primii mei bocanci cu Wibram, Colorado le zicea si ii am si acum printr-o debara pe undeva :))))
        Si in atitia ani tot n-am facut toate cotloanele dantelariei aleia de calcar, da’ mai este vreme. Carari cu soare sa ai!

        • Mary
          19/08/2016 at 2:15 pm — Răspunde

          Foarte foarte tare!!!

        • Raluca
          21/08/2016 at 3:49 pm — Răspunde

          Ce frumos spus, ”dantelarie de calcar” 🙂

  9. Thea
    14/09/2016 at 5:10 pm — Răspunde

    Actualul cabanier de la Curmatura, de cativa ani incoace, este dl. Vasile Dig si in cazul in care cabana e plina, sau vremea prea nefavorabila, lasa bucuros turistii sa doarma in sala de mese (staff-ul stie :)) ). Felicitari pentru tură si Craiul va mai asteapta, nu e asa fioros… poate sudica data viitoare ^^

    • Mary
      14/09/2016 at 9:28 pm — Răspunde

      Multumim de informatie ;-).
      Si daaaa, Sudica e pe lista!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.