AsiaAventură și călătoriiPoveşti în bocanci

De la fată de oraş la divă în bocanci pe Kilimanjaro

Sunt Ana şi mărturisesc că sunt o fată de oraş. O divă, ca să fiu în ton cu blogul. Crescută la bunici la ţară, dar tot oraşul este cel care şi-a pus cel mai mult amprenta asupra mea. În copilărie şi adolescenţă ieşirile mele la munte au fost sporadice, în excursii cu şcoala sau cu prietenii la Mogoşa, lângă Baia Mare, oraşul natal. Nimic deosebit, dar nici nu îmi mai amintesc foarte bine de ele. Totul s-a schimbat când l-am întâlnit pe el. Şi nu, nu este o poveste tipică în care ea ajunge să meargă pe munte doar pentru că el merge pe munte, nu putea fi aşa simplu, doar sunt eu implicată!

De la începutul relaţiei noastre, el mi-a spus, pe un ton superior (are şi de unde, cu 1,90 m pe care îi are şi aproape 90 kg), în încercarea de a stabili cine e cocoşul în familie: ”Eu nu voi renunţa la munte, mare mea iubire, snowboarding, mers cu bicicleta, drumeţiile cu băieţii etc., aşa, ca să ştii cum stăm. Mă iei aşa sau…”. Habar nu avea că acest plan mi se potrivea de minune şi mie. Când era el plecat, aveam şi eu timp pentru mine: shopping şi întâlniri cu prietenele, relaxare, timp petrecut cu mine. Şi ne-a convenit de minune câţiva ani.

Din când în când, mai făcea o încercare de a mă invita la o ieşire la munte (probabil ca să îşi facă datoria de iubit atent), dar eu refuzam categoric. Şi cum să nu refuz când îl vedeam cum venea acasă după o tură şi ascultam poveştile în timp ce îi oblojeam rănile: buze crăpate, faţă arsă de la soare, picioare distruse, un prieten care şi-a jurat că nu mai pune piciorul pe munte după ce făcuseră nu ştiu ce traseu (şi aşa a şi fost), frig extrem, rătăcit pe traseu noaptea etc. Şi nu au fost puţine aceste poveşti, crede-mă.

La un moment dat, când m-a mai întrebat dacă nu aş vrea să merg pe munte cu el, ca să scap de această întrebare odată pentru totdeauna, am vrut să mă dau şi eu cocoş, sau divă mai bine spus. Şi i-am replicat că eu nu merg pe trasee din astea accesibile pe unde merge toată lumea, eu vreau faimă, vreau să pot povesti ce am făcut, să fie o experienţă memorabilă care să merite efortul. Dacă era băiat prost, renunţa. Cum să îţi pui mintea cu cineva care spune asta? Ce fiţe sunt astea? Nu vrea, nu vrea.

Mont Blanc, a fost replica lui. „Eşti nebun? E frig şi zăpadă. Nu se poate undeva mai cald, cu soare?” am spus eu în speranţa că nu va găsi altceva şi voi scăpa. „Kilimanjaro, atunci”.

Ce era să răspund? M-a bătut cu propriile mele arme. Îmi oferise tot ce cerusem: mai cald, soare, mai exotic şi mai înalt decât Mont Blanc. Faimă instantă, ce să mai comentez.

Aşa a început relaţia mea de dragoste şi ură cu muntele. Doi ani au durat pregătirile pentru Kilimanjaro, am luat-o pe îndelete de la zero. Mers în multe ture în ţară şi străinătate pentru acomodare cu altitudinea şi efortul, mers la sală ca să îmi reintru în formă şi ceea ce ştiam eu cel mai bine: shopping. Dar pentru echipament. Cu ajutorul lui, pentru că el este un munţoman brand înrăit care a avut grijă să mă molipsească şi pe mine de asta.

Sesiunile de cumpărături sunau cam aşa din partea mea:

  • De ce bocancii de munte sunt atât de butucănoşi? Picioarele mele de 35 arată de 40 în bocancii aştia.
  • Cum să port suprapantaloni? Mă fac să arăt grasă şi eu nu sunt grasă, nu?
  • Nu pot lua acest windstopper sau polar pentru că nu se asortează cu căciula pe care o am deja. Sau cu pantalonii.
  • Nu aveţi modelul acesta de polar pe talie? Doar am talie, să se vadă. Sau pe o culoare mai puţin ţipătoare.
  • Eu nu port ochelarii aştia, nu îmi stau bine. O să îi iau pe cei de oraş. Da, ştiu că nu sunt de munte, dar şi eu sunt de oraş. Vor fi nota mea personală.

Iar când ieşeam la munte:

  • De ce nu pot merge în sandale pe un anumit traseu? Sandale tehnice, să mă înţelegeţi, dar măcar sandale, nu bocanci butucănoşi. E cald afară, arată mai bine cu pantalonii de vară.
  • E musai să iau şi rucsacul? Nu poţi să duci tu cele necesare?
  • Mi-e frig. Mi-e foame. Mă bate soarele şi fac riduri. Măcar nu mă plângeam de somn sau oboseală. De asta niciodată, am şi eu mândria mea. Doar eu am ales să fac asta.
  • Mai avem mult? La această întrebare, răspunsul era, invariabil, ”E după colţ”. Şi mai urmau multe colţuri.

După doi ani, el parcă avea impresia că începe să îmi placă la munte, mai ales că deja începusem să alegem vacanţe care să combine ceea ce ne interesa pe amândoi: soare, mare, relaxare, culturalizare, dar şi munte. Dar eu voiam experienţa mea memorabilă şi nu uitasem ce stabilisesem. Aşa că mi-a dat mână liberă să organizez excursia pe Kilimanjaro. Şi am făcut-o în cel mai divo-munţoman stil posibil.

În martie 2013, pe Lemosho Route, cel mai lung şi mai pitoresc dintre traseele de pe Kilimanjaro, am atins ”Acoperişul Africii”. Chiar dacă nu îmi amintesc foarte bine ultimii 150 m (atunci m-a apucat răul de altitudine şi mi-am spus că şi dacă mă târăsc sau mă duce ghidul în braţe, tot ajung sus, dar am ajuns pe propriile picioare), tot ceea ce făcusem până atunci a meritat. Şi mai ales a meritat să îl ascult pe el, să mă apuc de mers pe munte fie şi pentru o astfel de miză care poate părea egoistă unui munţoman adevărat, iar eu o răsfăţată.

Pe scurt, experienţa mea memorabilă arată aşa, din punctul de vedere al unei dive în bocanci:

  • 8 zile de mers, urcare şi coborâre
  • 7 nopţi petrecute la cort (în condiţiile în care până atunci stătusem la cort doar la mare o noapte pe an, ca să o bifez şi pe asta)
  • condiţii de igienă precare (şamponul uscat este cea mai mare prostie inventată, apropo de igienă, iar gelul dezinfectant, doar dezinfectează, nu şi curăţă)
  • dureri de genunchi de la coborârea foarte lungă şi abruptă, uneori (care s-au transformat în leziune de menisc)
  • unghiile de la picioare distruse şi o vară în care nu m-am putut bucura cum aş fi vrut de sandalele mele (nu îl voi ierta niciodată pentru asta, deşi el este nevinovat)
  • faţa şi buzele arse de vânt şi soare, dar am avut grijă să mă recuperez în safari, să nu mă întorc aşa acasă
  • tot acel echipament pe care îl consideram neatrăgător, despre care spuneam că nu mă pune în valoare, că nu mă ajută, mi-a fost de folos la un moment dat. Şi suprapantalonii, şi ochelarii.

Dar, în acelaşi timp, am cunoscut oameni extraordinari, am văzut nişte locuri şi lucruri care te lasă cu gura căscată, am învăţat multe lucruri noi şi am trăit o experienţă pe care în oraş nu aveam cum să o trăiesc. Nici într-o mie de ani! Şi pe care o recomand oricând şi oricui.

După ce am coborât, i-am spus că nu voi mai urca pe un munte decât cu telecabina / telescaunul / telefericul. Am mai urcat şi o să mai urc, evident. Şi fără vreun mijloc de transport specific. Iar când ne întâlnim cu prietenii lui munţomani şi apar eu ca o divă sau le povesteşte isprăvile mele de fată de oraş şi ei fac glume pe seama mea, el le răspunde: ”Râdeţi voi, râdeţi, dar fata asta de oraş a urcat mai sus decât aţi urcat voi”. Pentru că eu sunt mica lui divă munţomană.

Anamaria Bogdan

Anamaria Bogdan

Am început să merg pe munte dintr-o glumă. Dar a devenit ceva foarte serios, care se adaugă altor lucruri serioase pe care le fac sau cu care îmi place să mă înconjur: prietenele şi prietenii, animalele, munca în domeniul protecţiei mediului şi voluntariatului, călătoriile şi oamenii pe care îi cunosc prin intermediul lor, cărţile şi sportul. Orice divă, oricât de serioasă, are nevoie de momente în care să îşi piardă seriozitatea şi controlul, şi muntele este locul potrivit pentru asta.

4 Comments

  1. amm
    16/12/2014 at 3:15 pm — Răspunde

    Povesti pt copii

  2. alexa
    17/12/2014 at 3:07 am — Răspunde

    Foarte draguta povestea! <3

  3. 20/01/2016 at 12:55 am — Răspunde

    Frmoasa povestea. Inca are farmec, muntele ala, in ciuda multor schimbari si amenajari „turistice” petrecute de-a lungul anilor. L-am vazut prima data pe Machame (7 zile) in ’02, si apoi pe Lemosho (9 zile) in ’07, cand am petrecut o ultima noapte, de neuitat, rece si fara prea mult oxigen, inauntru, in crater, langa ce a mai ramas din ghetarul de odinioara. A doua zi am incercat sa mergem si la conul de cenusa, dar durerea de cap provocata de lipsa oxigenului a devenit insuportabila si am renuntat. Sper sa nu-l altereze prea mult hoardele de turisti… 🙂

  4. bla
    04/12/2016 at 9:56 pm — Răspunde

    poti sa ne spui din cate iti amintesti cam care au fost costurile pentru amandoi? 🙂

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *