inspiraţional

Despre lipsa de empatie și toleranță – cum ne furăm singuri talpa la bocanci

Atunci când într-o noapte geroasă de ianuarie am venit pe lume, nașterea a fost ceva mai dificilă pentru că aveam rucsacul deja în spate și bocancii în picioare. Unde mai pui că deja le știam pe toate și tot ce urma era să-mi perfecționez rânjetul de superioritate și să învăț să scuip printre dinți „Pantofarule, pleacă acasă!”. Apoi aș fi pus stăpânire pe poteci și trasee, le-aș fi arătat tuturor că modul în care fac eu lucrurile e singurul și cel corect.

Nu, nu mi s-a întâmplat asta. Din fericire am aflat cum e să faci primele bătături de la bocanci noi, cum e să te pierzi pe trasee, să-ți dai duhul pe o pantă pentru că nu știam să schimb vitezele la bicicletă, cum se montează un cort și câte și mai câte. În același timp am învățat ce este toleranța, cum să empatizez cu cei mai puțin pregătiți decât mine, cu cei neștiutori și chiar cu cei mai avansați care încă nu aflaseră de aceste două concepte. Mare păcat este să ai o pasiune atât de mare și frumoasă, să simți atât de multă dragoste față de munte și să nu o poți extinde și către semenii tăi.

Pasiunea pentru ceva nu-ţi dă exclusivitate pe acel lucru

Citesc din ce în ce mai des articole care instigă la ură și chiar la violență împotriva celor care încă nu au apucat să învețe despre munte sau îl descoperă în alt fel decât restul sau comentarii răutăcioase care mă fac să am reticențe în a intra în contact cu alți călători pe traseu. Înţeleg frustrarea şi cât de tare te doare sufletul să vezi lucrul iubit de tine călcat în picioare. Nu neg, mă înfurii când văd cum unii distrug natura culegând florile de colț sau făcând focul în zone protejate, dar nu-mi pot extinde ura către mult blamații pantofari sau sărăcuții începători. Sunt convinsă că nu asta a fost intenţia autorilor, dar au contribuit la starea de ură generală a comunităţii.

Este un un cerc vicios – la ură și violență se raspunde cu ură și violență

Ceea ce nu realizeză cei cu un astfel de comportament este că se răsfrânge asupra comunității lor. Munțomanii nu mai sunt oamenii aceia profund liberi, cu fața arsă de soare și plini de povești numa bune de spus pe lângă foc.

Părem un grup închis în care se intră printr-un ritual ascuns, cunoașterea se dă de la un om la altul și doamne ferește să fii diferit că te legăm de primul copac. Brusc suntem inabordabili şi inspirăm teamă. Din fericire la o simplă căutare pe google găseşti site-uri de bun simţ cu informaţii valoroase despre tot ce înseamnă lumea munţomanilor. Sunt oameni care merită strânşi în braţe şi cărora le sunt recunoscătoare. Schimbarea se face nu cu forţa ci prin puterea exemplului și prin educație. Dragul de munte și responsabilitatea se învață. Și pe tine te-a învățat cineva ca și pe mine. Dă mai departe mai mult decât ură și miștouri gratuite.

Fenomenul se întinde până la magazinele de echipament unde dacă întri neștiutor s-ar putea să fii luat peste picior sau păcălit. Am pățit-o și eu când mi-am achiziționat cea de-a doua bicicletă MTB. Greșisem grav, mă dusesem la magazin de una singură în rochiță înflorată și săndăluțe. Am fost tratată nu tocmai frumos, vânzătorul deducând probabil din vestimentația mea că habar nu am cu ce se mănâncă Shimano și furci și pinioane. Din păcate, cazul nu e singular. Similar am pățit când mi-am luat espadrilele de cățărat. Și uite așa un potențial cumpărător de bocanci ar putea rămâne în teneși pentru că îi e teamă sau rușine să ridice ochii să întrebe.

Zilele trecute am avut din nou două experiențe similare. Urcam spre Vârful Postăvarul pe lângă pârtie ca să nu incomdez schiorii și pentru că pe acolo terenul nu era alunecăcios. Primul tip cu snowboard ne-a aruncat cu zăpadă în cap, apoi doi schiori s-au gândit că merităm niște miștouri pentru că n-am rămas cu restul pantofarilor la barul de lângă telecabină ci ne-am aventurat, în echipament corespunzător, până pe creastă. A doua zi am urcat la picior pe Tâmpa, o tură ușurică de care aveam mare nevoie după o perioadă de mult nesomn. Un alergător care trecuse ceva mai devreme pe lângă noi, îi dădusem bună ziua, îi făcusem loc și acum cobora, a considerat că este necesar să râdă de cele două fete pe traseu anunțându-le cât de încet merg și cât de nepotrivit este ceea ce fac, urmat de un râs îngâmfat.

Mai mult decât să mă înfurie, m-au întristat incidentele și m-am bucurat că știu un pic mai mult decât să mă las descurajată de așa ceva. Nu am pretenții de la nimeni să fie profund bun sau să nu judece, aș fi ipocrită, poți să râzi să faci mișto, să despici firul în patru cu prietenii tăi, în intimitate, dar nu jigni și nu descuraja.

Schimbarea începe cu tine

Nu blama, încearcă să înţelegi şi dacă nu o poţi face atunci acceptă şi ajută aşa cum ştii. Cum? Îți dau câteva sugestii:

  • Pantofari* pe traseu. Opreşte-te puţin din drum şi întreabă-i unde merg, cel mai probabil habar nu au. Dă-le indicații despre traseu în cel mai frumos mod posibil și cel mai probabil se vor răzgândi. Explică-le pericolele fără a te da tu mai deștept „eu pot, dar tu cu adidaşii nu”. Mai bine încearcă ceva de genul „Se înaintează greu, există riscul să-ți sucesti ceva și noaptea e usor să pierzi drumul. Frate, și mie mi-e oleacă frică și-s echipat până în dinți.”. Exagerează dacă chiar este cazul.
  • Nu râde de domnișoara care dârdâie de frig odată dată jos din telecabină doar în maieuț și fustiță. Bine, poți să râzi, dar nu o jigni. Ofera-i o haină, sigur ai mai multe decât îți trebuie în rucsac și până la coborâre se va bucura altfel de peisaj. Data viitoare va reveni mai bine echipată și va prinde, sper eu, drag de ce a vazut. Nu va asocia experiența cu ceva neplacut și există șanse să se reîntoarcă.
  • Înțelege că de cele mai multe ori este lipsă de informație și nu rea voință. Poate nu știe traseul, nu știe că e ilegal, nu știu ce presupune. Explică, explică, explică – de ce floarea de colț nu se culege, de ce nu arunci cu bani în baltoacele din peșteri, de ce nu te plimbi pe pârtie, de ce trebuie să-ți cari gunoaiele înapoi. Fă-o pe neștiutorul și oferă-le unul dintre sacii tăi să-și adune gunoaiele. Nu știi ce beculeț poți aprinde în căpușorul lor.
  • Nu judeca după pantofi. Nici tu nu te-ai nascut învățat și cu siguranță există cel puțin un cioban care îți va da clasă la urcări pe grohotiș în cizmele lui de cauciuc. Explică și informează sau treci mai departe dând bună ziua.
  • Dacă e rea voință anunță autoritatile și lasă-le să-și facă treaba. Nu merge pe principiul că nu fac nimic, poate așa este de multe ori,dar dacă sunt sesizate de suficiente ori și deranjate vor reacționa. Mai bine o legislație bine pusă la punct și aplicată mai târziu decât un pumn acum.

Acceptă ceea ce chiar nu te afectează: nu ai să mori din cauza gecuței fosforescente ridicată pe talie a domnișoarei care-și face un selfie lângă teleski și nici nu-ți va exploda capul dacă cel de lângă tine are blugi pe traseu. Tot ce contează e să te bucuri în felul tău de munte și să dai pasiunea mai departe, nu cu forța, ci cu drag și deschidere. Restul e can-can!

*pantofar – persoană care încă nu a aflat despre importanța echipamentului adecvat pe munte. Pot fi întâlniți de obicei la altitudini joase, dar cei mai curajoși, împresionați de frumusețea peisajului și printr-o minune a fizicii, ajung până și pe creastă. Se recomandă a fi tratați cu înțelegere și compasiune. A nu fi confundați cu nesimțiții, o altă categorie care se remarcă printr-un comportament distructiv față de natură.
Despre lipsa de empatie și toleranță – cum ne furăm singuri talpa la bocanci was last modified: februarie 25th, 2015 by Maria Radu
Maria Radu

Maria Radu

Îndrăgostită iremediabil de munţi şi bătut potecile, am strâns o mie de poveşti şi sfaturi despre viaţa în bocanci. Scriu despre călătorii în ţară sau pe meleaguri străine cu rucsacul în spate, turism de aventură, ture lungi cu bicicleta şi o sumedenie de alte activităţi care s-au terminat cu vânătăi, zâmbet cât toată faţa şi amintiri pentru o viaţă

21 Comments

  1. 27/01/2015 at 10:15 am — Răspunde

    Prima oara cand am facut un traseu pe munte am fost „pantofarul” ala de care zici tu. Ma rog, probabil ca aveam adidasi in picioare, dar tot aia e. De fapt, nici nu l-am facut de buna voie, ci dintr-o intamplare. Era vara, iunie si am urcat cu telecabina la cota 2000 (cred). Nu stiu prin ce intamplare aveam pe mine o gecuta subtire si un batic, in rest nimic, nici apa nu mai tin minte daca aveam. Nu aveam nicio intentie sa fac niciun traseu, nu mai fusesem pe munte si oricum nici nu aflasem de sportul asta la momentul ala. Insa persoana cu care eram (la fel de pantofar ca mine) a insistat sa ne „plimbam” putin. Era ceata si ne-am luat dupa un grup de tineri, ceva mai pregatiti intr-ale muntelui, zic eu, pentru ca s-au descurcat foarte bine sa gaseasca drumul prin ceata. Evident, pe masura ce ne-am afundat pe traseu nu mai era cale de intoarcere pentru ca ne-am fi ratacit. In unele zone era si gheata, eu eram obosita pentru ca cei din grup nu se opreau deloc, complet neobisnuita cu asemenea efort fizic si la un moment dat m-am trantit jos si am zis: eu de aici nu ma mai ridic. O sa crap si o sa ajung la protv ca turista echipata necorespunzator care a murit pe munte. N-am murit in cele din urma, am reusit sa ne tinem de grup pana la Babele, dar am jurat atunci ca mie munte nu-mi mai trebuie. Ce vreau sa subliniez aici e ca ceilalti din grup n-au facut misto de mine (erau niste necunoscuti) sau ma rog, nu pe fata, s-or fi amuzat ei pe la spatele meu. Insa atitudinea de care vorbesti tu mi-e arhi cunoscuta in special in mediul online unde superioritatea e la ea acasa. Evident, de atunci am mai mers pe munte, am reusit sa-mi mai iau una-alta ca sa nu arat chiar ca turista imbracata necorespunzator din reportaje (macar sa mor cu demnitate, nu? 😀 ), imi place sa ma plimb pe munte desi nu sunt pasionata de trasee. Ideea e ca de cele mai multe ori oamenii nu stiu cu ce se confrunta si ar fi ideal daca in loc de ochi dati peste cap ar exista mai multa informare pe tema asta.

    • Maria Radu
      27/01/2015 at 11:21 am — Răspunde

      Hai că m-ai făcut să râd.Mulţumesc pentru povestioară.Bine că s-a terminat cu bine şi nu te-am văzut la tv. Ce spui tu în ultima frază e perfect adevărat 🙂

  2. 27/01/2015 at 10:35 am — Răspunde

    Salut ai din partea noastra un share pe Fb 😛
    Drgut articol, pacat ca reflecta realitatea, intoleranta e o caracteristica a romanului in general, ea nu se rezuma la montaniarzi, e mai usor sa razi, sa faci misto sau sa injuri decat sa dai un sfat bun, sau daca primesti un sfat bun e mai usor sa te dai smecher, ca tu sti mai bine, (cum sa nu mergi in sandale pe munte? vipere? hai ma lasi nu exista asa ceva tocmai ai inventat)… decat sa constientizezi ca te pui in pericol si sa te intorci la masina, sa vi data viitoare mai pregatit sau sa ti alegi alta destinatie. Romanul are impresia ca stie tot, doar el are dreptate…. mare pacat…..
    Salutari de la Mihaela Dogaru. Succes cu blogul si cat mai multe trasee.
    http://www.rucsacdemunte.blogspot.ro
    https://www.facebook.com/Blog.RucsacDeMunte

    • Maria Radu
      27/01/2015 at 11:19 am — Răspunde

      Mulţumesc, dragilor. E uman, nu neapărat românesc. Se greşeşte de ambele părţi, dar încet-încet, cu bunăvoinţă şi drag sunt convinsă că se pot vedea progrese.

  3. 27/01/2015 at 11:04 am — Răspunde

    Frumos articol si frumoase cuvinte… trebuie sa recunosc ca ai mai multa rabdare decat mine, dar voi incerca sa ma conformez, pt ca ai dreptate, nimeni nu s-a nascut invatat 😀 Succes in continuare 😀

    • Maria Radu
      27/01/2015 at 11:25 am — Răspunde

      Nu este despre răbdare. Şi eu sunt repezită şi aprigă la mânie (na, îs moldoveancă), dar îmi dau seama că prinzi mai multe muşte cu miere decât cu oţet. Mulţumesc pentru urare 🙂

  4. Adriana
    27/01/2015 at 1:14 pm — Răspunde

    Salut, sii eu am fost prima oara la Curmatura in tenisi chinezesti…eram cu un grup de colegi de munca, unii muntomani de ani de zile. Nimeni n-a ras de echipamentul celuilalt, s-a mers in grup organizat, iar in capatul grupului tot timpul a stat unul din baietii cu cea mai multa experienta.
    Diferenta s-a facut a doua zi, cand cei cu conditie fizica si echipament au urcat pe Om, iar ceilalti doar pe Piatra Mica…
    Mi-am nenorocit unghiile pe coborare :), dar mi-a placut asa de mult ca m-am indragostit de munte, dragoste pentru care am luat usor usor si bocanci, si rucsac, si sac de dormit….
    Pe vreme buna si traseu usor sa porti Mamut din cap pan in picioare e o fitosenie….exemplul tau cu ciobanii e mai mult decat graitor 🙂

    • Maria Radu
      27/01/2015 at 1:45 pm — Răspunde

      Mă bucur să aud că te-ai îndrăgostit de munte. Multe drumuri cu soare să ai!

  5. Mihalcea Ion
    05/02/2015 at 5:59 pm — Răspunde

    Un articol foarte bun nu ne aparat despre munte cat si despre omenie .De o ora nu ma pot opri din citit….atat de multe randuri frumoase nu am citit de mult timp.Pentru asta cum ar spune Andi Moisescu ….Ma inclin voie buna si drumuri cu soare.

    • Maria Radu
      06/02/2015 at 2:46 pm — Răspunde

      Mulţumim frumos. Ne bucurăm tare că îţi place.
      Cărări cu soare!

  6. Raluca
    13/02/2015 at 9:51 am — Răspunde

    Felicitari pentru articol si articole! avem de invatat, plus ca te binedispun si iti dau pofta de aventura! 🙂

  7. costel
    28/02/2015 at 12:23 am — Răspunde

    Bravo, sunt placut impresionat! Succes maine, ne vedem pe munte!

  8. alex
    11/04/2015 at 11:53 pm — Răspunde

    Dragut articolul, dar credeti-ma ca exista destui oameni care nu accepta sfaturi pe munte… eram o data pe valea cerbului si din cauza ca nu stiam traseul ne-am ratacit (semnul fiind ascuns in josul vaii dupa o stanca 🙁 )…aveam echipament, dar nu aveam experienta si eram trei fete asa ca am inspectat zona si ne-am sfatuit pe unde sa o luam si in final eu am gasit drumul, … la 5 minute vedem alti doi oameni, doi domni, care urmau sa faca aceasi greseala fatala, noi de jos am inceput sa strigam, sa le facem semne sa nu o ia pe acolo ca era doar o poteca facuta de ciobani, dar dansii au hotorat sa nu ne bage in seamna si dupa mai multe insistente si cred ca si-au dat si ei seama ca poteca duce la dracu’ in praznic au coborat, dar foarte imbufnati si nici macar nu ne-au bagat in seama, au trecut pe langa noi si dusi au fost ca dupa aceea nu i-am mai vazut… foarte ciudata aceasta intamplare si toate trei am ramas surprinse de ce s-a intamplat

    • Maria Radu
      15/04/2015 at 11:32 am — Răspunde

      Cred că pe aceeași potecă m-am rătăcit și eu pe Valea Cerbului :). Nu trebuie să te necăjești, unii acceptă sfaturile, alții nu, nu toată lumea e numai zâmbete și fluturași.

  9. Eu
    28/06/2015 at 4:21 pm — Răspunde

    Mai fac educaţie montană pe facebook şi cu apropiaţii. Ar fi indicat să se facă genul acesta de educaţie şi la televizor şi în şcoli. Ar înţelege oamenii la ce riscuri se expun şi ar lua ce este necesar.

  10. Tot Eu
    28/06/2015 at 4:25 pm — Răspunde

    P.s. Nu am râs niciodată, nu râd şi nu voi râde niciodată de nimeni nici în faţă şi nici pe la spate.

  11. 04/01/2016 at 5:46 pm — Răspunde

    La aproape un an de la aparitie descopar aceasta minunata invitatie la omenie si onestitate cu tine insuti . Bravo ! Asta dupa ce am citit si distractiva categorisire a muntomanilor. Si apropòs de diplomatie ; asta vara pe Cheile Nerei ( traseu pietros si alunecos ) , am reusit sa conving doua cupluri incaltate cu slapi de baie ca e mai bine sa renunte a face tunelurile , din cauza viperelor ce sunt la fiecare pas si extrem de feroce in aceea portiune. Uneori e mai bun un selfie langa masina cu fundal montan decat o entorsa a gleznei sau a genunchiului ( cand frica pazeste pepenii ).

  12. zapacit
    12/09/2016 at 1:12 pm — Răspunde

    „Munțomanii nu mai sunt oamenii aceia profund liberi, cu fața arsă de soare și plini de povești numa bune de spus pe lângă foc.” corect! aia sunt montaniarzi! muntomanii sunt exact cum i-ai descris tu!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *