Despre Diva in bocanciinspiraţional

Doi munți, două Mării și începutul unei frumoase prietenii

Pentru #divainbocanci luna martie este o lună specială deoarece săptămâna trecută cele două Mării au sărbătorit trei ani de pomină de când s-au cunoscut. În acest timp am adunat un sac de povești și pățanii să tot distrăm vreo trei generații de nepoți. La un moment dat Maria vă spunea că prieteniile se probează pe munte, ei bine, la noi s-a probat pe două roți și doi munți separați.

Doi munți pentru că fiecare cucerea propriul său munte interior până s-au găsit și s-au decis să împartă potecile împreună și să pună în scris pe divainbocanci.ro peripețiile. Dar înainte de povețe de viață pe un ton grav, o să-ți povestesc partea tragico-amuzantă a poveștii.

Un eveniment, două Mării, nici o scânteie

Într-o seară urâtă de martie, cocoțată pe tocuri cui mă îndreptam fără tragere de inimă către o lansare de revistă. Fusesem invitată de un prieten care cu o seară înainte mă ajutase să mă mut. La câți saci cu catrafuse și tone de cărți îmi cărase bietul om, măcar atâta recunoștință puteam să arăt și eu. Am ajuns la spartul târgului. Evenimentul se încheiase.

 Mă hotărâsc să plec și mă duc să-mi iau la revedere de la amicul care mă invitase și, înainte să apuc să-i zic ceva, el îmi face cunoștință cu fata cu care vorbea – Mărie, meet Mărie! Amândouă ați fost părăsite săptămâna trecută. Aveți ce să vorbiți. Acum mă scuzați, eu mai am treabă pe aici.

Îngrozită și revoltată de lipsa lui de delicatețe, iată-ne uitându-ne una la alta cu ochii cât cepele. Partea bună e că nu ne-a anunțat la microfon el fiind MC-ul evenimentului. Începem să vorbim ca să trecem mai rapid peste ciudățenia momentului stânjenitor. Am stat ceva de povești, am împărțit berea dar concluzionasem de la început că nu ne placem.

Maria era foarte brunetă și îmbrăcată din tălpi până-n dinți în negru care se asorta de minune cu atitudinea ei negativistă. I-am pus ștampila de “dark & twisted”. Eu aveam părul portocaliu țipător, tocuri de 15cm, 36kg și o atitudine depresivă. Mi-a pus ștampila de “freaky & twisted”. Am încheiat seara și ne-am văzut fiecare mai departe de micile noastre drame. Nu credeam să mai avem de-aface vreodată.

Lumea este foarte mică și toată se dă pe bicicletă

A trecut ceva vreme de la acea lansare de revistă. Venise primăvara în adevăratul sens al cuvântului, iar eu descoperisem bicicleta și mă duceam la muncă cu ea în fiecare zi. Mă ajutase enorm. Aveam o nouă pasiune și încet-încet începusem să mă reconstruiesc ca persoană. Lucrurile păreau că au o traiectorie ascendentă. La sfârșitul lunii aprilie era SkirtBike și hotărâsem să mă duc.

Cu o zi înainte de marș Maria mă întreabă pe facebook dacă merg. Mi-a zis că și ea se biciclește mai nou, că ar merge, doar că nu cunoaște pe nimeni dintre toți cei care s-au anunțat. M-a surprins. Nici eu nu cunoșteam pe nimeni, dar nu mi-am pus problema asta. Dintre noi două eu sunt cea mai puțin sociabilă.

La cât de mare se anunța a fi evenimentul eram sigură că probabilitatea de a ne și întâlni pe acolo era minimă. Parțial am avut dreptate, doar că întâmplarea face că lumea este foarte mică. Eram bulversată de ce animată era atmosfera în Herăstrău, stresată de iminența ploii și încomodată de tocuri (din nou!). Încercând să mă dezmeticesc printre toate fetele cochete pe bicicletuțe, cu floricele pe ghidon, baloane și rochițe colorate, atenția îmi este captată de o pată de culoare distinctă. Una dintre fete purta ceva rochiță/jachetă de un turcoaz fabulos. Când m-am apropiat observ că aceea era Maria.

Ne-am distrat copios apropo de jacheta ei și ținuta mea de stewardesa și am mers alături în marșul cu bicicletuțe. Acum era zi și eram colorate amandouă. Și ei îi era mai bine. Am stat de povești, dar generalități și ne-am bucurat de Skirtbike.

Toate acestea sunt destul de irelevante din moment ce amintirea mea cea mai vie de la Skirtbike din acel an este ca am ajuns acasă plouată ca un șoarece murat și am stat blocată în lift trei ore încolăcită cu bicicleta.

Un an mai târziu:

friendship

La foame și offroad se leagă prieteniile

Bicicleta devenise deja o parte importantă din viața mea. Începuse să îmi schimbe stilul de viață. Am dat de gustul concursurilor care la vremea aceea nu erau în fiecare weekend. Apoi am văzut că există turele cu bicicleta organizate de alți pasionați și aleg ca primă încercare o aventură de două zile pe ruta:  Rupea – Viscri – Saschiz – Sighișoara, varianta pe coclauri. Nu mică mi-a fost mirarea când în lista de participanți am văzut-o și pe Maria. Și pentru ea era prima tură de acest fel. Ne aruncasem amândouă cu capul înainte în necunoscut.

La 5.30 dimineața pe peronul gării am descoperit că restul grupului numeros sunt toți prieteni între ei, doar noi eram noi. Am primit titulatura de “cele două Mării și am fost luate la pachet.

Tot ce v-am zis până acuma e trivia comparativ cu ce a urmat.

Drumul lung cu personalul ticsit de bicicletuțe (eram vreo 30) ne-a dat ocazia să stăm de povești. Ia două moldovence limbute și dă-le un termos cu cafea. Am povestit câte-n lună și în stele – cine suntem, ce facem acum, cum ne-a fost în ultima vreme, ce pățanii am avut, ce drame, traume și orori am suferit, ce am înțeles din fiecare și mai ales cum ne-am hotărât să luptăm cu ele. Așa am descoperit că deși suntem foarte diferite avem multe în comun. A fost noroc pur să ne nimerim amandouă la acel eveniment în acea etapă din viețile noastre. Începusem să nu ne mai judecâm atât de aspru pe noi înșine și mai ales pe ceilalți. Astfel am fost deschise și sincere una față de cealaltă și ne-a placut ce aflam. Cel mai tare ne-a bucurat să descoperim pasiunea împărtășită pentru munte.

Habar nu aveam ce ne așteaptă. Deși eu mai fusesem până atunci pe off-road, fusesem pe distanțe scurte, iar Maria niciodată. Amandouă aveam setarea mentală – ei, și cât de greu poate să fie?! Dacă am fi știut de la început nu ne-am mai fi dus.

Era a doua săptămână din iunie și o căldură ca în iad. La primul popas Maria a aflat că există viteze la bicicletă și cum se schimbă. De fapt a aflat asta în timp ce încerca din greu să urce un deal și nu înțelegea de ce roțile ei nu se mișcă. Atunci am pus prima cărămidă de respect pentru ea. Nu se plânsese deloc și ținuse ritmul foarte bine, nu pot să-mi dau seama cum. Au urmat apoi sătucele, bătaia cu apa de fântână și am întrat în pădure. Aveam și noi o nelămurire – dar o cârciumă unde să mâncăm nu găsim?

Era bine trecut de amiază și noi mâncasem doar cafea. La al doilea popas am înțeles cu groază că nu vor exista crâșme sătești pe drum și că fiecare ronțăie ce și-a adus de acasă. Noi? Adusesem entuziasm. Ne imaginasem o plimbărică idilică cu bicicletuțele prin sate cochete. Mai mirosim o floriciă, mai oprim la o supiță de țară, mai mergem pe drum forestier, poate găsim o bătrânică care vinde limonadă cu menta în poarta casei. Realitatea era, evident, alta.

Mi-am amintit de cele două batoane cu cereale pentru micul dejun din rucsacul de laptop și le-am împărțit frățește. Da! Eu venisem cu rucsacul de laptop pentru că altul nu aveam. Nu aveam nici una dintre noi echipament de bicicletă. Ți-am zis, aveam entuziasm. Tunase, ne adunase și ajunsesem în pădure! Partea bună a fost că eram pline de endorfine și bucuroase de compania bună și oamenii draguți cu care eram. Partea proastă, amandouă mândre n-am zis nici pâs nimănui de cât de lihnite suntem până la destinație.

În pădure și pe coclauri a fost groaznic: traseul foarte dificil, iar noi foarte începătoare. Am urcat de-am căpiat cu bița în spate, am mai căzut, ne-am împotmolit, am tras de noi dar nu ne-am plâns de milă. Cred că atunci am început să dezvoltăm simțul umorului și hazul de necaz. Nu de alta, dar pe căldura aia plânsul ne-ar fi deshidratat. În tot acest timp când limitele noastre erau constant întinse ne dădeam seama că ne înțelegem, ne potrivim și ne-am susținut reciproc. Legăturile între oameni se formează pe bază de compatibilitate, nu doar pe împărtășirea aceleiași pasiuni care în cazul de față era dureroasă.

Prima zi s-a încheiat la Saschiz. Lăsasem în spate aproape 100km cu diferență enormă de nivel, în mare parte off-road. Noi, pe lângă faptul că eram eroine,  eram acum și prietene. Ai să spui că suferinței îi place compania, dar nu, nouă ne-a plăcut cum a făcut cealaltă față provocării din acea zi de pomină. Seara, adunați în jurul focului, nouă nici măcar nu ne mai era foame. Eram extenuate dar fericite.

A doua zi am mers la Sighișoara. Deja ni s-a părut floare la ureche față de aventura din ziua precedentă. I-am zis Mariei că am amintiri triste în Sighișoara și m-am pleoștit. M-a îndemnat să i le povestesc. De aici s-a născut tradiția noastră de a “rescrie amintirile urâte”. Astfel am reușit să nu mai ocolim locuri sau evenimente unde ceva ne-a rănit în trecut. Ah! mai avem și tradiția de mânca aripioare picante cu o tonă de mujdei că ne-am promis să nu mai suferim niciodată de foame în expediții.

În drum spre casă mă simțeam de parcă m-aș întoarce din tabără, deși nu știu cum e că n-am fost niciodată. Louis, I think this was the beginning of a beautiful friendship.

Deși prieteniile se bazează în mare parte pe compatibilitate, pentru o relație cu adevărat specială și de durată se muncește. Viața e complexă și adesea foarte complicată. Faci greșeli, iei decizii neinspirate, se schimbă situații, apar probleme, dar dacă cineva îți este prieten cu adevărat îți faci timp să înțelegi, să ajuți dacă poți sau pur și simplu doar să fii acolo. Nu situațiile periculoase sau excepționale vă transformă în prieteni ci viața de zi cu zi.

Între timp s-au întâmplat multe. Am avut pățanii și împreună și fiecare în viața ei. Prietenia noastră a evoluat odată cu noi și cu aventurile în care am intrat împreună. Nu a fost roz tot timpul. Nu pot să spun că ne-am certat, dar pot zice că am suferit. Au fost dăți când n-am știut cum să ne înțelegem sau să ne acceptăm, dar am continuat să căutăm până am reușit să găsim o cale de comunicare. Și astfel un prieten îți devine cel mai bun prieten.

Am crescut amandouă explorându-ne pasiunea pentru munte prin ture cu peripeții sau lucrând împreună în evenimente montane sau sportive. Prietenia dintre noi ne-a învățat cu adevărat ce înseamnă toleranța și empatia.

Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

5 Comments

  1. 31/03/2015 at 10:48 am — Răspunde

    Felicitări, Măriilor! Chiar dacă vă cunosc doar din mediul virtual, vă apreciez foarte mult şi vă urmăresc cu drag blogul. La cât mai multe peripeţii distractive!

  2. Bogdan
    31/03/2015 at 12:52 pm — Răspunde

    Stii ce-mi place la voi? Ca nu dati inapoi de la greutati si ca vedeti partea frumoasa , chiar si cind e foarte mica.

  3. 15/03/2016 at 12:10 am — Răspunde

    buna mi ar [ placea sa fac parte din clubul vostru chiar daca iubesc mersul pe munte si bicicleta pe un vf munte…..

    Veronica

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.