AlergareEvenimenteinspiraţional

Primul maraton alergat la Maraton Apuseni sau Nirvana printre lacrimi

Admir mult oamenii organizaţi care îşi fac un plan, se ţin de el şi îşi ating scopul. Eu nu sunt aşa. La mine toată bucata dintre apariţia ideii şi realizarea ei e ca un castron mare de jeleu colorat. Mie mi se năzare o idee, mă prinde foarte tare, mor de curiozitate, o visez zi şi noapte şi mă obsedează până o realizez. De când am început să alerg toate peripeţiile mele au fost mânate de curiozitate. Cum este să alergi pe asfalt? Cum e să treci la alergarea montană? Cum e în pădure, noaptea,? Cum poți să alergi noaptea iarna? Era normal ca pe lista mea de aventuri să apară şi o balenă albastră,un maraton. Şi nu oricare dintre ele ci cel mai cel, Maraton Apuseni.

Pe fricoşi îi mănâncă ursul

Ştiam deja că antrenamentul presupune două părţi, una de pregătire fizică şi una psihică. Privind în urmă, aventurile mele construiau mai mult bucata de psihic, iar fizicul încerca şi el să ţină cumva ritmul. Eram într-o perioadă în care aproape fiecare weekend însemna participarea la un concurs, cu minim două semimaratoane pe lună. Trecusem prin multe situaţii şi observasem că n-am crăpat, că se poate, că sunt mai puternică decât mă cred. Voinţa era atuul meu forte şi asta îmi dădea curaj să continui.

În luna aprilie 2014 am bifat două semimaratoane. În luna mai am alergat la Wings for Life, Cros EcoMarathon şi eXtreme Cross-Country Race şi la final urma Maraton Apuseni. O dată cu încrederea în mine creşteau şi emoţiile. Mă apropiam de proba care m-ar fi validat în epopeea mea. Îmi era atât de frică de momentul confruntării încât refuzam complet să mă gândesc la el.

Ce este Maraton Apuseni?

Maraton Apuseni msg systems, aflat la ediţia a V-a, se desfăşoară în pitorescul masiv Muntele Mare, între staţiunea Muntele Băişorii şi cursul superior al râului Sagagea-Posaga, afluent de stânga al Arieşului. Ediţia 2015 propune iubitorilor de munte patru trasee montane care traversează crânguri, dealuri, ape și vârfuri ale Apusenilor. Tabăra de bază este în stațiunea Muntele Băișorii de unde se ia startul la una din cele două probe tehnice – maraton sau semimaraton, la cros sau la proba family.

Lungime reala: 43,7 km
Diferenţă de nivel: + 2.557 m

Primăvara trecută partea de antrenament deja lăsa de dorit. Participările la concursuri deveniseră mai dese decât antrenamentele. Nu mai aveam nici timpul şi nici energia necesară pentru antrenamente. Griji îmi fac în continuu, e un fel de hobby personal, dar atunci încercam să îmi ţin frica sub control. Citisem suficient despre ce înseamnă un maraton pentru fizic şi pentru psihic. Aveam nevoie să rezist cu căpuţul, că de restul puteam să am grijă.

Definirea scopului – strângi din dinţi şi termini maratonul fără să crăpi pe traseu!

Am făcut planuri pentru maraton în stilul propriu, adică haotic. Mi-am luat cazare cu nişte prieteni, urma să plec la drum cu alţi prieteni şi pe traseu să alerg cu alţi prieteni. Nu mare mi-a fost mirarea când în ziua dinaintea maratonului toate au fost pe dos. Tot ce putea să nu meargă, să cedeze, să nu se potrivească şi să eşueze s-a întâmplat. Eram aproape amuzată de cât de prost mi se aliniaseră planetele. Era şapte seara şi eu stăteam pe jos în faţa magazinului Unirea cu toate bagajele în braţe aşteptând o minune. Sau pe prietena mea Ana ca soluţie de urgenţă.

Iată-ne plecând din Bucureşti în jur de opt seara cale de ~500km. A doua zi amandouă participam la proba de maraton. Mă agitasem ca un hamster într-un borcan cu filet toată ziua. Odată urcată în maşină realizez cât sunt de extenuată şi încerc să mă relaxez. Ce va fi va fi. Trebuia să-mi conserv puţina energie rămasă şi să merg înainte.

Cred că mama m-a făcut în pădure sau pe drum. Nimic nu-mi place mai tare decât să fiu la drum spre munte. Aveam o stare de bucurie dulce. Era despre mine şi plăcerea pasiunii mele care mă dusese atât de departe. M-am decis să fiu vitează. M-am hotărât “să pot” ca o decizie conştientă care până atunci fusese la voia întâmplării. Bunica îmi povestise că ursul îi mănâncă doar pe cei fricoşi, iar eu nu (mai) eram fricoasă.

Ursul nu mănâncă mortăciuni

Am ajuns pe la două dimineaţa şi am trezit toată căbănuţa cu sporovăitul nostru vesel şi tropăitul pe podelele şi scările de lemn. La cinci dimineaţa eram veveriţă cu ochii pe pereţi.

Definirea misiunii – m-ai voie să crăpi! Trebuie obligatoriu să termini cu bine traseul! N-ai voie să fii problemă pe munte!

Cu această mantră în minte am luat startul zîmbind cu toţi dinţii. Până la kilometrul 25, zburdam pe traseu, hilizeală de zile mari şi nu ştiam în ce parte să mă uit mai întâi. Traseul este fabulos! Super voluntari! Super marcaj! Pot scrie 42,8km de text cu ce mi-a plăcut la Maraton Apuseni.

Ajunsesem la kilometrul 27 şi nici măcar nu gâfâiam. Trecuseră mai puţin de trei ore. La cât de bine mă simţeam îmi imaginam că am să termin un maraton montan cu diferenţă enormă de nivel în mai puţin de cinci ore. [Pauză de tăvălit pe jos de râs]. Următorii trei kilometri i-am făcut în peste două ore. A fost o urcare criminală, cu mers în patru labe, cu tărăt într-un băţ cules de pe jos, cu mers ca râma.

În vârful pantei odioase am vrut să încep să mă smiorcăi, dar nu puteam. Mă lua cu leşin dacă mă scheunam. În 30 de secunde m-am adunat forţat şi am continuat să alerg în pas din ce în ce mai alert spre Finish. Ştiam că au să mi se termine forţele complet, era ceva diferit de orice mai simţisem vreodată. Apoi am văzut o pancartă pe care scria 14,3km până la Finish. În caz că te întrebai la ce se gândesc oamenii când aleargă de nebuni prin pădure, ei bine, următorii 10km mi-am chinuit minţile să calculez câţi kilometri am alergat până acolo scăzând din 42,8km cei 14,3 menţionaţi. N-am reuşit să găsesc rezultatul.

Pe la kilometrul 34 deja nu îmi era prea bine. Ajungeam la punctele de control şi le ziceam voluntarilor să nu vorbească cu mine că am să încep să plâng. Ştiam deja din vârful pantei că mi se face rău dacă încep să scâncesc.

La un moment dat m-am întâlnit cu un fotograf care mă tot felicita. Eu eram tahuie de cap şi nu înţelegeam pentru ce mă tot felicită, poate că n-am sucombat încă. Cred că am mormăit ceva la el că s-a simţit obligat să-mi explice incediindu-mi competitivitatea pe care nu ştiam că o am. Mi-a spus că eram a cincea fată şi mi le-a arătat în vale pe cele două din faţa mea. M-am necăjit că-mi vinde gogoşi, dar era adevărat. A reușit să mă convingă. Trăiam o fantezie completă că am să ies pe podium la prima participare la un maraton. Forţez şi le depăşesc. Devin a treia fată la general.

La kilometrul 37 era punct de alimentare şi sunt întâmpinată de voluntarii veseli. Îmi confirmă că sunt a treia fată şi în bucuria lor mă anunţă că “weeey! Mai ai foarte puţin! Mai ai 6km!” Atunci m-a lovit. Ca un camion la viteză maximă.

maraton apuseni40

„The Wall”

The wall” e cea mai oribilă senzaţie pe care am trăit-o vreodată. E o senzaţia de neant. Şi neantul are gust de capitulare. Alergasem atât de mult şi bine şi acum nu mai puteam. Trăiam pe piele mea diferenţa dintre “nu mai pot” care înainte însemna “nu mai vreau” şi “nu mai pot” care atunci chiar însemna că fizic nu mai duc. Deloc. Nu-mi amintesc cum m-am urnit din loc şi cu ce voinţă am mers înainte. Am continuat să alerg deşi sunt sigură că ce făceam eu acolo nu mai semăna cu alergatul. Cele două fete pe care le depăşisem au trecut de mine. Nu-mi păsa. Mi se încețoșa privirea și umbleteam pe mijlocul potecii, în caz că leşin măcar să fiu în mijlocul drumului şi să mă găsească cineva. Aveam dilema dacă ursul ar mânca mortăciuni ca mine.

Definirea visului – dacă mor până la Finish, vreau să fiu împăiată şi expusă pe traseu.

Eram sigură că nu ajung vie la Finish. În sinea mea renunţasem. Ştiam că sunt foarte aproape, auzeam larmă, dar nu mai speram. Mă ajung din urma un grup mare de alergători şi încep să vorbească cu mine. Îmi dau apă. Eu nu înţelegeam ce vorbeau sau nu-i auzeam. Abia mai dădeam dintr-o lăbuţă. Apoi mă sperii că mă lasă în urmă şi nu vreau să rămân iar singură pe potecă. Ţinându-mă cu dinţii de ei ajung la final şi nesperat reuşesc să trec linia de Finish în alergare.

Finish Maraton Apuseni#nammurit încă

Ce-a fost după e istorie. Cârceii, febra musculară şi mândria enormă m-au făcut să plutesc.

Un maraton nu e imposibil. E o experienţă increibilă şi-l poţi duce bine chiar dacă are o diferenţă de nivel enormă, dar aşteaptă-te ca ultimii kilometrii să fie de coşmar. Turbezi la gândul că ai alergat ~40km în creieri de munţi şi crezi că nu mai poţi încă trei paşi. Pe la kilometrul 27 au început să mă doara crunt toate, pe la 35km fizicul cedează şi experimentam o amorţeală dureroasă. De aici încolo este exclusiv “mental game”. Termini devenind un om complet diferit de cel care erai la start.

Ah, încă ceva, la următoarea cazare când mă mai duc la un maraton e musai să aibă rampă. E cumplit să cobori a doua zi o scara de lemn îngustă şi în spirală.

Ne vedem din nou la start şi în 2016!

Foto @Maraton Apuseni.

Primul maraton alergat la Maraton Apuseni sau Nirvana printre lacrimi was last modified: februarie 1st, 2016 by Mary
Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

14 Comments

  1. 21/05/2015 at 1:23 pm — Răspunde

    Felicitări!!!! din tot sufletul!
    După ce am citit ce ai scris am vrut doar să-ți spun: ”diferenţa dintre “nu mai pot” care înainte însemna “nu mai vreau” şi “nu mai pot” care atunci chiar însemna că fizic nu mai duc. Deloc. Nu-mi amintesc cum m-am urnit din loc şi cu ce voinţă am mers înainte.”
    Așa mă simt eu, în fiecare tură de munte, sau așa m-am simțit la crosul de 1 km 🙂
    Dar satisfacția care o simți când ajungi la finish, e cu atât mai valoroasă. Felicitări încă o dată pentru voința de care dai dovadă!!!

  2. 21/05/2015 at 2:55 pm — Răspunde

    Super-felicitări! De fiecare dată când citesc o poveste din asta, aproape că îmi dau şi mie lacrimile – dar la mine e de la emoţia pe care reuşeşte fiecare om care a ajuns la Finish să o transmită!
    Iar povestea ta e atât de… nici nu ştiu cum să zic… mişcătoare (+pozele de la final).. eu una ma rămas fără cuvinte… deşi, pe parcurs, îmi venea să comentez la fiecare frază 🙂
    Ioana

    • Mary
      21/05/2015 at 3:36 pm — Răspunde

      Nu toate poveştile sunt glorioase, unele au muci mulţi 🙂

  3. 21/05/2015 at 2:56 pm — Răspunde

    Salutari de la un alt devorator de jeleuri.
    Si sa ne scrii cand o sa iti vina pofta de doua maratoane intr-un week-end.
    Va fo foarte simplu de facut…
    Chit ca va urma un concediu medical de vreo doua saptamani dup-aia 🙂

  4. […] până acum şi o diferenţă de nivel imposibilă pentru mine. Curajoşii au Dumnezeul lor, iar Maraton Apuseni a fost o experienţă […]

  5. radu
    18/09/2016 at 9:14 pm — Răspunde

    Alergi cu un Salomon Lab pe tine?

    • Mary
      18/09/2016 at 10:41 pm — Răspunde

      Nu, Speedcross 3 CS sau goretex

  6. radu
    20/09/2016 at 11:37 am — Răspunde

    Eu ma refeream nu la pantofi, eu port Brooks Ghost, sunt cam greuti, ci la vesta de alergare!

    • Mary
      20/09/2016 at 12:21 pm — Răspunde

      E Salomon XT WINGS 10+3 VEST W 🙂
      Imi place la nebunie!

  7. radu
    20/09/2016 at 4:18 pm — Răspunde

    Eu vreau un Salomon Lab, visez, respir, mananc …imi curg balelele, e super scumpa, dar exact ce mi s-ar potrivi, je este o tara mai trupes si tb loc pentru divrse in ea!

  8. radu
    20/09/2016 at 4:20 pm — Răspunde

    Iar la papuci de trail, cand ma duc la Kronstadt imi iau SKARP, nici nu se discuta; sau poate musc mana care a ….si imi iau LaSportiva!

  9. Oana
    20/02/2017 at 11:36 am — Răspunde

    Imi amintesc ca vara trecuta (pe cand ma antrenam pentru primul maraton) am citit articolul tau si ma gandeam: „Wow…cand o sa ajung si eu vreodata la un maraton montan..”. Iar intr-un moment de nebunie temporara (recunosc ca nu stiu ce a fost atunci in capul meu) m-am inscris la Ultrabug – care inseamna 100 km impartiti pe 3 zile (42, 50 si 8). Ce voi tine musa minte…sa-mi iau cazare la parter :D. In rest, mintea sa tina cu mine (macar in cursa..) 😀

    • Mary
      20/02/2017 at 12:42 pm — Răspunde

      Hahahahah, da!!! Cazare la parter 😀

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *