AlergareEvenimente

Retezat SkyRace 2017 – bucuria stihiilor

Încă țin minte începuturile mele în alergarea montană când stăteam geană pe calendarul competițional și-mi alegeam cursele pe sprânceană pe principiul “în munții ăia n-am fost și vreau să-i văd”.

Algoritmul meu nu ținea cont de diferența de nivel, dacă am cu cine mă duce sau nu sau ce zice meteoblue. Mă înscriam, rezervam o cazare, făceam autostopul și alergam de nebună pe coclauri adunând pățanii nostime (retrospectiv 🙂 ).

Au trecut vreo patru ani de atunci, timp în care am adunat un sac de medalii, un arsenal impresionant de echipament de trail și-o gașcă mare de prieteni. Recunosc, pe ei nu i-am adunat eu, m-au adoptat ei pe mine numitorul comun fiind, deși nimeni nu recunoaște, pasiunea pentru cartofii prăjiți.

Retezat SkyRace Intersport deja e tradiție în grupul nostru și anul acesta am bifat ediția cu numărul trei. Dacă acum doi ani a fost cu chinuială cruntă în trei picioare printre muci, cruci şi răniţi, anul trecut a fost senin ca în povești și-am imortalizat toată experiența cu Radu de la 321Sport într-un video documentar.

Citește și Retezat SkyRace 2015, între curaj şi resemnare
Retezat SkyRace 2016 – Discover the World through its Marathons

Deși înscrisă din prima zi, anul acesta nu aveam nici o intenție să particip la RSR. Ritmul îndrăcit în care rulez de câteva luni încoace cu 15-17h/zi de muncă, sală zilnic, odihnă pe apucate și fugitul vinerea de-acasă pe coclauri m-a făcut să fiu o prezență sublimă la concursuri. Adică am lipsit cu desavârșire. Dar Retezatul și mai ales Cheile Buții au un loc special în sufletul meu de nomad așa că profit de fiecare ocazie rară de ajunge acolo.

Dacă în fiecare an plecam vinerea pe șustă și mă stresam cu munca pe telefon și vânatul semnalului GSM pe drum, acum aveam nevoie de o zi de concediu (din cele 60 rămase, da, da, știu că mă urăști) să fiu scoasă din sistem și să-mi pot lăsa toate în ordine. Dar tot pe fugă, târziu și cu stres am plecat la drum. Prietenii mei erau în mare vervă pe grup discutând strategii și timpi dar planul meu nedivulgat era să mă trezesc la amiază în ziua concursului și să-i aștept la Cheile Buții ca o pisică extenuată la soare savurând atmosfera festivă. Cred că am luat echipamentul cu mine din empatie și ca să am un schimb de haine în plus pentru vremea capricioasă anunțată.

Retezat SkyRace – Traseul CUSTURA

Distanta: 28 km si 2300 metri diferență de nivel
Categoria: Skyrunning, foarte dificil
Start: Ora 9:00 de la Cheile Butii
Timp limită intermediar 1 – Plesa: 6km/700m: 1 ora 30 minute
Timp limită intermediar 2 – Refugiul Salvamont Buta: 13km/1350m: 4 ore
Timp limită final: 8 ore
Teren: 1 km asfalt, 7 km forestier, 11 km potecă de munte, 9 km de creastă alpină

Odată ajunși și gașca întregită ne-am pus pe licitat numărul de porții de cartofi prajiți, am dezbătut rănile din război și prietena mea kineto-terapeuta mi-a examinat genunchiul, m-a certat amănunțit dar m-a asigurat că nu se dezintegrează până la finish. La naiba, nu mă mai puteam fofila!

“Fight or Flight”

La șase dimineaţa eram veveriţă cu ochii pe pereţi cu mult înainte să sune telefonul. Nu-mi aminteam ultima dată când m-am trezit atât de fresh și de bună voie. Ceva dădea cu virgulă: nu aveam cum să mă simt atât de bine la câtă oboseală acumulată adunasem în ultima vreme și mai ales că știam ce mă așteaptă.

În timp ce mă echipam în pas de dans cu soundtrack în mintea mea realizez că ce simt e un “adrenaline rush” care de data aceasta a activat opțiunea This is Spartaaa!!! și nu cea de Cartman. Aveam o singură dilemă: nu știam cât o să țină, dar la cât de euforică eram nu m-am îngrijorat deloc și-am dat ture în jurul scaunului la micul dejun că debordam de energie.

La start eram în formă de zile mari, cu chef de coclauri, o atitudine de toată lumea e a mea și ciripeam ca o vrăbiuță. Am decolat în viteză ca niciodată, am făcut slalom printre alergători înaintând vijelios pe bucata de asfalt pe care celelalte dăți am detestat-o cu spume.

O ajung pe Ana și m-am întins la povești să compenesez de când nu ne-am mai văzut. Salut în stânga, salut în drepta, ajung la podeț și cred că m-am oprit cu scârțâit de șoșoni. În mintea mea aveam senzația că pot să-l sar la ce avânt aveam dar am zis hai să fiu politicoasă și să-l trec omenește la pas.

Can we go back? This is the moment
Tonight is the night, we’ll fight ‘til it’s over
So we put our hands up like the ceiling can’t hold us
Like the ceiling can’t hold us

După podeț, jap! intrăm în pădure și începe urcarea. Unde ritmul celor din jur părea să se mai potolească, eu n-aveam nici o treabă, nici măcar nu mă încălzisem. Mă bucuram din tot sufletul de ziua bună pe care o aveam, cu limbuțeală fără limite și adierea plăcută de pe cărare încât nici nu simțeam că sunt pe urcare. Vremea părea fie fabuloasă, călduță și fără amenințări iminente.

La primul punct cu timp limită aveam 1:10, eram în grafic. În zona de gol alpin eram deja în extaz: senin, panoramă fabuloasă, voie bună, genunchi coperabili și chef de vorbă nebun. Mi se părea că zbura timpul, că bucățile din traseu erau mai scurte decât le țineam minte și mult mai ușoare.

Creasta îmi părea lină cu aliură de potecă și în nici un caz hău prăpăstios. Am tot încercat să identific care era bucata aia abruptă unde mi-aș fi dorit să fie coardă dățile trecute, dar n-am reușit, ba chiar mi s-a părut non-necesară coarda de pe Piule, dar mi-am amintit cu ce frică am coborât pe acolo la prima ediție. Îmi simțeam sufletul cald, plin de bucurie și reușeam să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu: cine vrea să depășească, cine nu se simte bine sau cui i-ar prinde bine o vorbă bună. Aveam mult mai multă energie decât aveam nevoie pentru mine.

Și uite așa m-a furat peisajul și vorbăria distractivă până la prima coborâre mai serioasă, după Șaua Scorota unde elanul meu s-a mai domolit deoarece am început să-mi simt genunchiul buculucaș și știam că mai e foarte mult din traseu. Altă dată m-aș fi pleoștit și m-aș fi necajit cu spume că “de ce mi se întâmplă mie chestiile astea și de ce n-am și eu ciolane de oțel ca alții”.

Am făcut un efort conștient de voință să-mi impun să iau lucrurile așa cum sunt și fiecare etapă din traseu așa cum am s-o simt. Să mă bucur de experiența în sine și să mă înarmez cu răbdare, pentru fiecare pas, așa cum o fi, până la finish.

Tocmai când contemplam faptul că ritmul meu alert s-a încetinit considerabil a trecut de mine un concurent în mare viteză, s-a impiedicat sau a alunecat pe ceva și a căzut spectaculos în jepenișul abrupt de pe marginea potecii. Degeaba am încercat să-l ajutăm eu și încă alți  doi concurenți, a vrut să iasă singur din râpă. Am înțeles perfect și eu aș fi făcut la fel, ba aș fi fluturat și codițele când m-aș fi vâzut din nou copăcel în două chicioare.

Spre finalul coborârii iar se făcuse cald sau mă încisesem eu de la strădania pe pantă iar bucățica sinuoasă prin pădurea strabătută de raze de soare a fost de vis. În pas de dans, lăfăindu-mă deplin în zona de comfort ajung la Refugiul Salvamont Buta în 3ore și 10 minute. Mi-nu-nat. Am stat la povești și în punctul de alimentare în detrimentul înfulecatului, ca deh! nu vorbisem demult.

Când să plec zglobie din punct îmi amintesc că e musai să iau apă și mă opresc la izvor să umplu camebak-ul. Refuz ajutorul că nu mă așteptam să fie o operație complicată, doar sunt inginer ce naiba! Oh well.. în ordinea numerelor de pe tricoul am dat drumul la cișmea udându-mă grav că nu m-am gândit să stau într-o parte și în zăpăceala aia în loc să umplu “pleosca” mi-am umplut rucsacul cu apă. În ultimul moment am salvat bluza de rezervă de la inundație, umplu doar plunga pănă la urmă. Dau să o închid și nu vrea. Nu-mi amintesc cum am făcut dimineață (pentru că mi l-a făcut Cornelia) și încep să mă enervez. Era nouă și sistemul ăla părea mai inteligent decât mine. Cu cât mă chinuiam mai tare cu atât îmi venea să mă smiorcăi, am început să mă agit ca o musculiță fără cap și să era cât pe ce să-l stric.

Mi-am dat seama că reacția mea e tare disproporționată și iar m-am gândit la adrenalina care mă ține pe poziții și m-a apucat groaza să nu mă lase baltă dintr-o problemă atât de mica. Înșfac rucsacul de-un crac și lăsând rușinea la o parte mă postez în mijlocul potecii milogindu-mă să mă ajute cineva. S-a oprit un prieten vechi și m-a ajutat cu mini-drama mea înseninându-mi din nou ziua.

Urcând mi-am savurat buna dispoziție în vântul care se întețea spre Șaua Plaiu Mic. Am mers o bună bucată singură prin golul alpin dar tot n-am tăcut din gură. Am cântat în legea mea și mi-am lăsat gândurile să zboare pe unde vor ele.

Pentru mine maratoanele nu sunt concursuri ce au cronometru și diferență de nivel. E un timp petrecut cu mine, timp în care doar sunt, fără valențe bine/rău/insuficient/ar trebui să. De fiecare dată mi se așează gândurile în ordine, înteleg chestii sau ies din dulap dileme la care n-am vrut să mă gândesc până atunci și cumva în mersul sacadat al pașilor mărunței găsesc un sens.

De data asta aveam fix starea aia de fericire deplină când ți-s toate sertarele în ordine și nu mai iese nici o coadă de șosetă de nicăieri. Pur și simplu radiam zen prin vijelia zburlită. I-am dat ciocolată fotografului pitit între jnepeni că mi s-a părut “inappropriate” să-l strang în brațe. N-o să mai zic niciodată că jobul meu e greu.

Aventura începe într-un dulap plin cu echipament și imaginație

Pe măsură ce am început să urc spre Custura se lăsa frigul și vântul se întețea. Layeringul meu ingenios acum dădea cu virgulă pentru că eram transpirată și hardshellul izola sloiul din spinare. Următoarea rafală de vânt m-a izbit fix în mijlocul unei fantezii complete cu finalizare cu o pătură flăfăcioasă și uscată.

Aha! Bluza din echipamentul obligatoriu și pe care o salvasem de la inec la cișmea, era uscată și disponibilă! Jos textila în mijlocul cărării, indesat bulendrele ude (maiou+foița de vânt) în rucsac și le-am înlocuit cu bluza de merinos uscată și pe deasupra hardshell-ul cu goretex 2,5L. #perfect Acum îmi era sufletul cald din nou și m-a durut la bascketi tot restul concursului prin vijelia năprasnică cu grindină. Am satisfacție maximă că acum pot să folosesc în mod legitim expresia pe care Maria mi-o editează de fiecare dată: condiții meteo extreme cu adevărat!

Experiența montană e cumulativă. Când plec pe coclauri intru pe pilot automat când îmi fac bagajele. Nu prea mai dezbat verzi și uscate și ce zice meteoblue. Știu că pe munte vremea se poate schimba drastic de la o oră la alta fără nici un avertisment și am suficiente articole cu muci dovadă că mi-am luat-o de multe ori în speranța că “las’ că merge și așa”.

Da’ nu merge sau nu merge bine. După ce am testat diverse combinații de bulendre tehnice și echipament am găsit varianta de succes pentru mine. Practic, pe coclauri sunt pregătită pentru orice. Și făcând haz de necaz, “orice”-ul la mie mi se cam întâmplă și nu mă mai miră des.

Echipamentul meu la Retezat SkyRace: bandană deschisă la culoare, maiou, foița de vânt, pantaloni windstopper ultra light cu protecție UV, genunchiere cu armătură, jambiere compresie, gaitere, speedcross cu goretex.

În rucsacul de tip vestuță am luat: 2 buff-uri (unul pentru cap și unul de pus la gât), o bluza subțire de merinos și hardshell-ul goretex 2,5L. Ceva de cap, ceva de stomac, ceva de genunchi, ceva de mâncat, ceva geluri pe care nu le mananc niciodată și 1,5L de apă.

Cât despre munti, creste, zone, condiții meteo și situații neprevăzute, toate se adună. Tot ce-am văzut, tot ce-am făcut, tot ce n-am rezolvat bine sau aș fi putut face altfel stau stivuite frumos în boceluța de experiență adunată și spre marea mea bucurie e și disponibilă când am nevoie de ele.

Blidată în hardshell am continuat urcarea anevoioasă spre vârf. Surprinzător eram în continuare în toane foarte bune și mă distra tare echilibristica în bătaia vântului.

Când a început grindina mă uitam fascinată. Pot să spun că eram chiar încântată de acest fenomen pe care l-am întâlnit foarte rar și doar puțin, câteva bobițe răzlețite. Acum era multă, nu foarte mare, dar furioasă nevoie mare. Am făcut poze. Mi-am făcut poze. Îmi era milă de floricele roz biciuite de stihii și încercam să merg pe lângă pâlcurile sporadice ocolindu-le contra-vânt să le protejez măcar câteva secunde de stihii.

Mai luam o lespede în brațe și fâlfâiam ca un steag, își schimba vântul direcția, mai înaintam și eu două lespezi. Și tot așa. Singura chestie care chiar mă supăra a fost că mi s-au uscat lentilele de contact de la vânt și deveniseră deranjante. Nu-mi nimeream ochii să le scot pe vijelia aia iar sticluța cu lacrimi artificiale înghesase. Am tot sperat să cadă de la sine dar n-au vrut.

În jurul meu moralul alergătorilor nu era prea bun. Vedeam grupuri-grupulețe cum se lasă copleșiți de vijelie și se ghemuiesc lângă lespezi să fie mai feriți și stau acolo. I-am zorit pe toți să se pună în mișcare că ce se întâmpla în jurul nostru nu părea să treacă în 10 minute. Am vorghit foarte foarte mult, mi-am împărțit ultimele ciocolățetele și energia încă debordantă cu toți din jurul meu. Eu aveam chef și lăbuțe calde să fac poze la -10 grade și vânt peste 100km/h. Fără să am mănuși. Parcă mâncasem jăratec. Ori mi-au pus aștia la Cheile Buții ceva în cafea în dimineața aceea ori adrenalina chiar e o chestie fabuloasă. (Dați și la pachet?)

Toată urcarea prin furtună m-am simțit safe, relaxată și sigură pe mine. Am fost atentă la cei din jurul meu să nu pățească ceva, dacă nu mai pot și să nu rămână ribigiți mult în urmă. Pentru că puteam. Și sincer speram că dacă chiar mă spulberă vântul de pe creastă cel puțin unul o să vină să mă caute în hău.

Sus pe Custura nu putem să stau în picioare de vânt. Adunasem 5 ore și 15 minute de la start după timestampul selfie-ului blurat. De pe vârf m-am mișunat târâș pe burtă ca râma de frică să nu mă ia vantul nu înainte de a mă opri la taclale cu voluntarii încă veseli pentru care am avut o admirație enormă. Ne-au dat sfaturi și ne-au avertizat că mai avem de răbdat grindina ceva bucată bună. Mie nu de grindină îmi era frică, nici de vânt, știam ce coborâre urmează și frigul ăla îmi tăia genunchiul cu fierăstrăul ruginit. Mi-am reiterat mantra de pe prima coborâre dintre jnepeni: Răbdare, răbdare, răbdare. One step at a time până la finish și am pornit la vale.

 

Râdem, glumim, dar terminam traseul

Pe poteca printre stânci care ocolește Vârful Mării m-am simțit ca în jocul acela vechi cu Alladdin, doar că eu nu săream, mătura vântul cu mine printre toate cotloanele dintre lespezi. Voința mea proprie nu prea avea ceva de zis. Când am intrat pe plaiul inerbat (iadul verde) încă îi dădea cu grindină și pentru că acum și alunecam în draci am încetinit pasul și mai tare. Doar că nu era bine.

Mersul la pas îmi chinuia genunchiul cu sadism așa că am prestat un fel de alergare foarte ușoară cu viteza melcului turbat și atenția întinsă la maxim să nu mă împrăștii. One step at a time. La nesfârșit. O veșnicie. Când mi s-a terminat răbdarea, am inventat alta noua și am continuat. Vreo două ore. Simțeam că sunt de ieri pe iarba aia și n-am să mai ajung niciodată la finish. Că sunt într-o buclă infinită care îmi testează integrarea în nirvana. Nici măcar n-am observat când s-a terminat grindina și a continuat cu ploaie torențială. Credeam că m-am obișnuit cu înțepăturile sau că am amorțit de tot. Eram eu blindată în hardshell, dar restul vai și amar.

Mi-am dat seama că plouă când îmi tot alunecau pantalonii îmbibați cu apă și eu tot strângeam cureaua și râdeam de una singură. M-am ținut cu dinții de zen-ul știurliubatic care m-a însoțit toată ziua să nu mă necăjescă numărul mare de concurenți care treceau de mine. În fond scopul meu era să ajung cândva la finish pe alea două chicioare ale mele. Restul erau detalii. Mai puțin prajiturile de la ultimul punct cu care avem fantezii color că nu mâncasem nimic toată ziua.

La punctul de alimentare nu mai erau prajituri. N-am mușcat capul voluntarilor ba chiar am sporovăit încă veselă cu ei, mi-am împachetat geaca și am trecut la țoalele de vară. Jos era alt anotimp. De aici am alergat cu o prietenă până aproape de finish și voiam să trecem de mână linia de finish doar că m-a fentat pe ultima bucațică de coborâre unde genunchiul nu m-a lăsat să țin ritmul cu ea până la final.

Deși mi-am dorit foarte mult să mă încadrez în timpul limită, tot l-am depășit și anul acesta. Cu un minut. M-am oprit la masa prietenilor mei, toți spălați, curați și mirosind frumos unde am mai trăncănit pe nerăsuflate halind jumătăți de cuvinte și sărind pe loc (în celălalt picior). Mi-am comandat cartofi prajiți și m-am dus să mă schimb între timp.

Am intrat în cameră, am aruncat rucsacul și m-am asezat pe colțul canapelei să mă descalț. Când m-a izbit ca un tren.

Toată veverițeala mi s-a terminat brusc. De tot. Complet. Nu că nu mai aveam energie să mă duc la duș, nici să mă descalț sau să mă mișc. A durat vreo trei ore până să fiu în stare să mă duc sa-mi întâmpin mâncarea. Seara a fost party și prietenii mei au dansat de-au rupt șoșonii. Mie îmi cădeau cartofii din furculiță și m-am bucurat doar de bucuria lor.

Scopul meu fusese atins: am mai făcut încă un traseu cu bine. Restul sunt cartofi prăjiți.
…sau vorba unui prieten: băi Mary, ieși și tu mai des din casă!

Retezat SkyRace 2017 – bucuria stihiilor was last modified: iunie 21st, 2017 by Mary
Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

4 Comments

  1. 21/06/2017 at 12:44 pm — Răspunde

    E semn clar: daca nu filmam impreuna, afara-i apocalipsa!
    La anul ori filmam, ori ne luam geci de iarna.
    Ma bucur ca ai terminat cu bine! Am strigat dupa tine la start, apoi dusa ai fost. Sa ne vedem cu bine cat mai curand!

    • Mary
      21/06/2017 at 1:02 pm — Răspunde

      Nu te-am vazut.. eram in transa :)))

  2. radu
    21/06/2017 at 11:46 pm — Răspunde

    Salut, Mary! Buta, 5 ore juma, tot genunchiul mi-a dat si mie la temelie.
    La anul ne vedem la Custura!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *