AlergareEvenimenteinspiraţional

Retezat SkyRace, între curaj şi resemnare

În faţa măreţiei muntelui tu să fii smerit.

Ştii senzaţia aia fabuloasă când în dimineaţa unui maraton montan te trezeşti o dată cu zorile? Când ai rucsăcelul gata pregătit de cu seara şi echipamentul aliniat la marginea patului? Când te simţi odihnit, puternic, antrenat, în plină formă, pregătit de provocarea ce te aşteaptă în ziua aia? Ah, nu? Nici eu, iar Retezat SkyRace n-a făcut excepţie.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu în dimineţile dinaintea unui concurs sunt ca un raton turbat pe care nu l-ai mângâia nici cu băţul de la distanţă. Târâi după mine o oboseală care nu prea mai ştie să coopereze cu pofta mea de coclauri. Mai adaugă distracţia împachetatului pe fugă şi drama când constat ce piese esenţiale din echipament am uitat să iau cu mine şi ai o imagine aproximativă a chefului meu nebun de aventură matinală.

Ştiu că sunt nebună, dar când mă uit în jur prind curaj

M-am trezit la 6. De frig şi de emoţii. Ştiam că urma să fac un traseu greu. În euforia de după Maraton Apuseni mă schimbasem pe ultima sută de metri la traseul lung, Custura, şi acum regretam amarnic. Frică era un cuvânt mic, groză cred că era unul mai adecvat. Deşi am rezistat eroic la toate glumiţele făcute pe seama traseului şi a posibilelor peripeţii care mi s-ar putea întâmpla, în realitate aveam inima cât un purice.

skyrace4

Retezat SkyRace – Traseul CUSTURA

Distanta: 28 km si 2300 metri diferență de nivel
Categoria: Skyrunning, foarte dificil
Start: Ora 9:00 de la Cheile Butii
Timp limită intermediar 1 – Plesa: 6km/700m: 1 ora 30 minute
Timp limită intermediar 2 – Refugiul Salvamont Buta: 13km/1350m: 4 ore
Timp limită final: 8 ore
Teren: 1 km asfalt, 7 km forestier, 11 km potecă de munte, 9 km de creastă alpină

Cu o mână mă îmbrăcam anevoie, cu alta făceam rucsacul, cu cealată mă spalam pe dinţi şi cu cealaltă voiam să-mi smulg părul din cap de disperare când am descoperit că mi-am uitat genunchierele acasă. Puteam să-mi fi uitat capul acasă şi aş fi fost mai ok, orice, doar genunchierele nu. Pentru un moment interminabil timpul s-a oprit în loc. Aveam un motiv real, legitim să mă fofilez de la o cursă draconică. Tentaţia era copleşitoare.

Continui să mă pregătesc de plecare şi fac un exerciţiu de imaginaţie cum ar fi o cursă fără genunchiere. De când mă supără materialul prost din care sunt făcuți genunchii mei (cam din a treia săptămână de când am început să alerg) nu am alergat niciodată fără ele. Ştiam că abia pot cu ele, dar fără ele era deja utopie.

În drum spre Start ploua torenţial dar eu aveam deja toate corabiile înecate. Ca de obicei totul începe să se reducă la aceleaşi întrebări existenţiale: De ce fac asta? Se merită? Care îmi este limita? Atât timp cât răspunsurile sunt aceleaşi – Pentru că nu pot fără. Da. Voi afla. – decid să merg înainte cu genunchii legaţi cu benzi kinetice de împrumut.

La Start eram naucă. Toţi alergătorii fremătau de emoţie. Se pleacă ca la un asalt de luptă, doar eu mă simt ca un soricel cu mustăţile ude. Nu o găsesc pe Ana, prietena cu care plănuisem să alerg tot traseul împreună. Salut în dreapta, salut în stangă, hop! intrăm în pădure şi ritmul drăcesc se mai potoleşte. Cred şi eu, e greu să strigi Spartaaaaaa! şi să gâfâi în patru labe pe urcare în acelaşi timp. Stai că la asta mă pricep! Nu degeaba m-am antrenat cu Shaun T în ultimele luni. Îmi place urcarea, îmi limpezeşte mintea şi mă relaxează. Mă concentrez pe momentul acum, acum, acum şi… Ana! O văd pe Ana! Aproape m-am urcat pe şirul de mergători din faţa mea şi reuşesc să ajung la ea.

În pădure ploaia abia se mai simţea. Tot întrebam când începe urcarea aia “nasoală de care tot auzisem. Lipăitul prin noroi şi slalomul printre rădăcini mi se părea distractiv. La primul punct cu timp limită aveam 1:15, eram în grafic. În zona de gol alpin eram deja în extaz, ceaţă de să o tai cu cuţitul. O mică pauză de boschete m-a făcut să o pierd pe Ana şi să n-o mai găsesc. Ştii cum e să alergi doi munţi după cineva? Îţi spun eu, cu peripeţii!

Toată bucata spre creasta Piule, în creastă şi coborârea din creastă am avut emoţii. Nu mai fusesem niciodată pe nici o creastă şi în nici un caz pe vârf de peste 2000m. Eram atât de preocupată de toate senzaţiile şi tipurile de teren noi, de ceaţă, vânt, stânca tăioasă şi atenţia întinsă la maxim că am uitat complet de genunchi. Voiam să văd cum e cu hău în dreapta şi stânga! Sunt fascinată de înălţimi şi îmi era ciudă că nu aveam vizibilitate. Recunosc totuşi că pe o bucăţică înclinată tare visam la o coardă şi m-am abţinut în ultimul moment să nu o parcurg pe burtă ca râma. Pe jumătate eram uşurată că nu e îngustă cât o bârnă, ci mai degrabă lată cât o potecă, pe jumătate regretam că nu e mai hardcore.

Primul moment când am văzut o bucată fără ceaţă în depărtare a fost sublim. Poze, limbuţeală, ţopăit într-un picior (ăla bun!) şi veselie mare. Apoi a urmat celebra coborâre pe coardă de pe Piule. Eram în extaz, deşi în realitate creierul meu nu putea procesa atâtea porţiuni tehnice. Îmi doream să mă vadă Maria, aşa mândra ar fi fost de mine.

De aici motoarele îmi erau turate la maxim. Kilometrul 10. Eram încălzită bine, plină de adrenalină şi cu ochii la toate coclaurile care se arătau în toată splendoare ceţii risipite. La al doilea punct cu timp intermediar limită dezamăgire maximă, nici aici nu aveau shaorma. 3h30min, mă grăbisem degeaba. Am cerut detalii despre Custura, ignor privirile care mă compătimeau şi mă veveriţesc mai departe.

Traseele de semimaraton şi traseu lung se bifurcă în urcare pentru Custura. Trec de primul concurent. Am făcut poze. M-am foit cu telefonul ba în rucsac, ba în buzunare. Am trec de al doilea. M-am mirat de ce sunt aşa apatici. Eu, parcă mâncasem jăratec. Am trecut şi de următorii. Începeau să apară lespezile.

„Weey! Ce muschi drăguţ galben fosforescent!”

Licheni!” Se aude o voce din spatele meu.

Mă corectez rapid şi zburd mai departe. Zăpadă! Mh… e murdară… şi rece! Pietre, din ce în ce mai multe pietre. Apoi plat. Ceaţa îmi face un dans fabulos şi mă înghite cu totul în mai puţin de un minut. Limbuţeala mea era de neoprit. I-am căpiat pe alergătorii de care treceam, pe jnepeni şi pe licheni. Luasem foc! Iarăşi lespezi, din ce în ce mai mari. Ceaţa mă urmărea şi cu cât urcam aducea şi vântul cu ea.

Nu ştii ce-i adrenalina adevărată până nu faci echilibristică într-un picior (ăla prost de data asta!) pe câte-o piatră mare şi eşti la mila vântului! Nu reuşeam să mă ţin după steguleţii de marcaj că mă zbura vântul. La propriu. Mă gândeam cu groază cum o să fie pe vârf şi am cerut unui camarad de arme să mă ajute să-mi bag o lespede mare în buzunar. N-a fost cooperant.

Curios cum o dramă mai mare o înghite pe una mai mică. Vântul, ca vântul, dar frigul care se înteţea cum mă apropiam de creastă era de plâns. Tot ajungeam alergători în speranţa să mai sufle ceva pe lângă mine în peisajul ăla lugubru dar treceam de ei că dacă încetineam mă congelam. Până sus i-am depăşit pe toţi care erau înaintea mea. Mă gândeam cu jind la mănuşile mele pufose din camera de pensiune. Şi la pui de panda. Şi la shaorma aburindă.

Fără să-mi dau seama am ajuns în vârf. 5h31min. Aici, surpriză! Câţiva metri fără ceaţă. Îi admir din tot sufletul pe voluntarii şi arbitrii de acolo. Să stai o zi întreagă în vânt şi frig crâncen ca noi, alergatorii, să ne facem damblaua lelea pe munţi merită tot respectul! Şi pe ei i-am limbuţit de cap. Mi-au arătat borna care anunţa că mai sunt 10 kilometri până la Finish şi mi-au dat sfaturi despre coborâre. N-am stat mult că paralizasem de frig. Îmi îngheţaseră mâinile şi mă dureau groaznic. Am plecat cam târâş pe burtă ca râma că întensitatea vântului nu-mi permitea să stau în picioare şi îmi uitasem acasă şi costumul de veveriţă zburătoare.
10 kilometri. Un fleac! Eram în vârf de munte la 2457m şi mă simţeam Rambo!

Fii umil singur, sau vei fi umilit

Iar n-am văzut nici o panoramă de pe vârf. O ştiu din poze, e superbă. Se pare că mai trebuie să bag o fisă şi la anul. Primele lespezi la coborâre mi-au părut uşoare. Am trecut repede de norul de ceaţă din jurul vârfului şi m-am blocat. Priveliştea era de vis. Poze. Am făcut multe poze şi am bălit la minunăţia din faţa mea. Am sperat la un check-in pe facebook [emoticon care se tăvăleşte pe jos de râs]. Am irosit 15 minute degeaba, nema semnal. Am continuat să cobor că am înlemnit de frig. Fiecare piatră devenea mai caldă odată ce vântul a rămas mai sus.

Ştii ce e fericirea? Să-ţi lipeşti mâinile degerate şi nasul bocnă de pietrele care păreau calde. Doi concurenţi au trecut de mine şi au ignorat cu nonşalaţă noua mea bucurie. Au început să mă ajungă, trebuie să mă grăbesc! Pietrele se răreau şi începea să apară iarba. Mă simţeam ajunsă la Finish.

Ştii senzaţia aia când mergi tiptil pe vârfuri cu ochii strânşi şi speri să nu te bată pe spate dihania care te urmăreşte? Nu, nu mă refer la alergătorii pe care-i depăşişem ci la un prieten mai vechi cu care nu mă înţeleg prea bine, genunchiul drept.

Primii paşi pe iarba aia nenorocită parcă au fost pe sârmă ghimpată. Ce bandă kinetică? Ce şoşoni cu amortizare? Fierăstrău electric! Crâc-crâc! Gata! Mai aleargă la vale veveriţo dacă mai ai cu ce. Mă simţeam de parcă tocmai primisem o pereche de palme din fundul grădinii care mă treziseră la realitate.

Brusc toată euforia a dispărut complet. Am ronţăit rapid încă un Arcoxia şi un Ketonal. Mai trec doi alergători de mine. Par revigoraţi. Le-am zâmbit cu dinţii şi le-am zis că sunt bine, doar că merg mai încet pe coborâre. Speram să merg, dar nici asta nu-mi ieşea bine. Era destul de abrupt încât să mă pot lăsa des în varianta 3×4. Parcă mergea, aşa ca la yoga three-legged-something şi parcă mi-e mai drag Shaun T.

Diverşi alergători au început să treacă de mine. Erau toţi drăguţi şi mă întreabau dacă pot să-mi dea ceva, apă, un gel, o mănusă. Un genunchi nu vrea nici unul să-mi dea. Oameni răi! Am făcut haz de necaz şi m-am târâit mai departe. Recunosc, nu prea departe. Treceau şi fete de mine. Nu-mi aminteam să fi văzut picior de fată de la Buta încoace. Încep să mă necajesc tare. Bunăvoinţa camarazilor de drum dă apă la moară suferinţei mele. Cum să fac aşa traseu tehnic aşa de bine şi să crap ca un limax în iarbă?!

Am început o târâială cruntă în trei picioare printre muci, cruci şi răniţi. Creierii îmi erau întregi şi mă ţineau. Îmi simţeam fizicul antrenat şi în stare de alertă. Nu îmi era frică. Ştiam că duc. Ştiam că duc şi fără un picior până jos, doar că îmi era ciudă. În timp ce mă smirocăiam şi mă tot ştergeam la ochi cu palmele pline de pământ o fată mi-a dat cu forţa beţele ei de trekking. N-am reuşit să mă exprim articulat că nu ştiu să le folosesc. Eh, nevoia te învaţă şi noile mele trei picioare m-au ajutat să termin oroarea de coborâre.

skyrace30

Am speriat salvamontiştii de la borna cu 6km care mi-au zis în glumă (dar ei vorbeau serios) că nu mă mai lasă să cobor cu piciorul ăla şi că mă duc ei jos. Nici n-am vrut să aud şi am luat-o la trap dar îi vedeam cu coada ochiului prin tufişuri că vin după mine şi mă pândesc.

Pe ultimii kilometri am strâns beţele şi am alergat. Nu ştiu cu ce. Adevărul că mai rău de atâta nu putea să mă doară. Nu mai aveam nimic de pierdut, doar încadrarea în timpul limită care spre disperarea mea se apropia tare. Făcusem o veşnicie şi jumate pe coborâre. Ultimul kilometru iar era de coborâre odioasă. Aici am capitulat. Nu mai aveam cu ce să mă grăbesc. Treceau de mine alergători nu nemiluita, printre care şi fete şi ciuperci dacă mă gândesc bine.

Ştii cum e să miroşi linia de Finish şi să auzi prin pădure MC-ul care anunţă depăşirea timpului limită? Dacă aş mai fi avut energie mi-aş fi săpat o gropă în pâmânt şi m-aş fi ascuns acolo.

M-am târât până la Finish, am strâns beţele şi ultimii metri i-am trecut în alergare. Apoi am plâns cu spume în braţe la Ana. Nu mai conta. Ajunsesem. Pe piciorele mele. Alea pe care le am.

Am făcut un efort conştient să am un antrenament care vizează întreg corpul. Ştiu că genunchiul meu este un impediment serios în practicarea acestui sport. Mi-l asum. Dar partea de psihic încă e puţin rămasă în urmă.

Curajul, încrederea şi speranţa că va fi bine trebuie întotdeauna dublate de grijă, documentare serioasă, antrenament şi responsabilitate asumată. Ai limite doar ce îţi impui singur.

Te provoc să lucrezi cu ce ai. Crede-mă pe cuvânt, e suficient!

skyrace20

Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

4 Comments

  1. Ioana
    23/06/2015 at 4:17 pm — Răspunde

    Foarte frumoasa povestea, felicitari! 🙂

    Dar de ce nu faci tu o pauza de la alergat ca sa repari acel genunchi? Pe langa tratamentul necesar in functie de ce are genunchiul, sunt tot felul de exercitii pe care le poti face (recomandate de un specialist) care intaresc musculatura genunchiului si a muschilor care-l sustin…si o sa fie o diferenta enorma.

    E pacat sa ii strici aiurea de acum…ca sper ca it doresti sa mai alergi, sa mai umbli pe coclauri si la 40+ ani. 🙂

    Si legat de Ketonal si Arcoxia…presupun ca esti constienta ce efecte nocive au…iar tu le cam iei ca pe bomboane. 🙁

    Sper ca nu te supara comentul meu, e doar un sfat.

    Spor la umblat pe coclauri cu genunchi sanatosi si fara calmante. 😉

    • Mary
      23/06/2015 at 5:03 pm — Răspunde

      Da, Ioana am grijă cât pot, exerciţii (recomandate) şi yoga. Când fac pauze mi-e şi mai inconfortabil.
      Anul acesta am participat la puţine curse, incerc să le aleg pe cele la care nu am mai fost.. dificile alegeri 🙂

      Mulţumesc mult de sfat şi promit să am grijă!

  2. 24/06/2015 at 10:42 am — Răspunde

    „Te provoc să lucrezi cu ce ai. Crede-mă pe cuvânt, e suficient!” – atat de adevarat…

  3. radu
    18/09/2016 at 7:24 pm — Răspunde

    Clinica Eliade si Andrei Rosu, daca nu vrei sa ajungi la knife’s edge!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *