ApuseniAventură și călătoriitrasee munte

Apuseni (1): Bucuria drumurilor hârtopite

Anul acesta am dat concediul făcut pe meleaguri străine pe o bucăţică din incredibila Românie şi nu mi-a părut rău. Îmi doream de mult să ajung din nou în Parcul Natural Apuseni şi oricât aş fi încercat, un weekend nu ar fi fost niciodată suficient. Acest lucru avea să mi se confirme odată ce am pornit la drum pe ceea ce se voia să fie cel mai scurt drum spre inima muntelui şi am descoperit cu stupoare că a face 30 km în 3 ore este nu doar un coşmar ci o realitate. Despre cum am transformat un neajuns într-o experienţă frumoasă cu poveşti cât pentru o viaţă şi despre bucuria drumurilor hârtopite o să-ţi povestesc în cele ce urmează. Dar să încep cu începutul.

Planul a fost făcut rapid şi harta s-a umplut cu pin-uri pe locurile în care aş fi vrut musai să ajung. Cu hărţi, trasee şi planuri printate am plecat la drum convinsă fiind că nu voi rata nimic, ba chiar îmi va rămâne suficient timp să bifez şi alte câteva zone pe care le dădusem la o parte ca să-i fac şi lui pe plac, adică să nu ne fugărim, să o luăm mai încet şi să ne şi odihnim. După patru zile din şaşe petrecute în maşină cu câteva opriri mi-am dat seama că mă înşelasem. Aş fi putut da vina pe starea proastă a drumurilor din România, pe indicaţiile greşite găsite pe internet, pe faptul că am plecat din capul locului cu ideea că DN-urile şi DJ-urile sunt drumuri asfaltate, dar pur şi simplu nu am putut. Ceea ce a fost un neajuns m-a forţat să văd călătoritul altfel şi să mă bucur de lucruri pe care până atunci nu le experimentasem.

 De ce drumurile hârtopite sunt motiv de bucurie și ce am învățat din asta:

„Apăi, noh, nu ne grăbim nicăieri”. Moldoveancă aprigă din fire mi-era imposibil să înţeleg calmitatea şi spiritul ardelenesc molcom. Ba chiar am decis să plecăm cu o seară înainte la Buşteni pentru a mai prinde ceva timp în plus. Timp în plus pentru ce? Nu are importanţă, totul trebuie făcut pe fast forward și, obsedată de control, trebuie să fie conform planului inițial.

În prima zi totul a mers uns: Valea Prahovei era fără aglomeraţia specifică, apoi E68 cu asfalt curat ca-n palmă şi munţişorii Făgăraş cu crestele înzăpezite pe stânga până la Sibiu au făcut din drum o plăcere, de pe bucăţica de autostradă spre Sebeş se vedea perfect Râpa Roşie astfel că nu am mai simţit nevoia să ajungem până la ea mai salvând din timp. Mai aveam de ajuns la Salina Turda, Cheile Turzii, apoi Cheile Râmețului și totul era bifat. Doar că nu am fi prins salina deschisă, ne-ar fi prins noaptea în chei și nici nu aveam cazare. Am decis atunci să facem o reconfigurare a traseului și să ne îndreptăm către Cetatea Alba-Iulia ca mai apoi să înnoptăm în Turda și bine am făcut. Nu numai că ne-am bucurat de un sfârșit de zi minunat în cetatea care arată foarte bine după reconstrucție și renovări, am învățat că planul de acasă nu e întotdeauna realist, e doar orientativ și că nu e o tragedie să te mai abați de la el.

În a doua zi am văzut Salina Turda pe care musai trebuie să o vizitezi fiind pe locul 22 în topul celor mai spectaculoase destinații din lume conform Business Insider. Toate detaliile de care ai nevoie le găsești pe site-ul salinei aici. Am decis să lăsăm pe altă dată Cheile Turzii și Cheile Râmețului și să plecăm spre Rîmetea unde urma să urcăm pe Turnul Secuiului. Până aici totul bine și drumul bun așa că nu aveam nicio îndoială că până după amiază vom fi deja în inima Apusenilor. Aveam și un as în mânecă, planul celui mai direct și rapid drum până acolo: Rîmetea – Buru – Băișoara – DJ 107M; Băișoara – Valea Ierii – DJ 107N, faci dreapta spre Plopi apoi DJ 107 N; La intersecție faci stânga și mergi pe DJ 107 S spre Măguri Răcătau – DN1R spre Poiana Horea – drum forestier reabilitat spre Cabana Poiana Horea și Giurcuța de Sus – intersecție stânga pe DC 128A – intersecție stânga pe DJ 763 spre Padiș.

Dacă ești posesor de 4×4 sau Monster Truck, ăsta e drumul pentru tine. Dar dacă ai o mașină ceva mai joasă vei plânge cu vorbe. Încă din Rîmetea spre Buru drumul începe să se strice și până la Plopi este mai mult pietruit decît asfaltat, dar nici aici nu ai scăpat pentru că așa zisul DJ e de fapt o uliță care taie dealul prin spatele caselor. Dar aici, în mijlocul lui nicăieri, în vârful dealului, după discuții aprinse despre cine e vinovat de situație, am prins un apus superb asupra Defileului Răcătăului (cunoscut şi sub numele de „Împărăţia lui Zamolxe”) pe care altfel n-am fi avut cum să-l vedem. Era începutul celei de-a doua lecții, lasă-te surprins de ce-i în jurul tău, nu mai obseda la destinație și bucură-te de drum.

Noaptea ne-a prins pe drum când am schimbat încă o dată traseul ca să ne scutim de bucuria de a transforma mașina în una similară cu cea din Familia Flinstone. Din Măguri Răcătău drumul șerpuia iarăși pe o uliță peste un deal. Am ales varianta de a ne întoarce din drum și să o luăm pe Valea Someșului pe lângă Barajul Tarnița pe DJ 107P până la intersecția cu DN 1R pe care îl visam asfaltat ca-n palmă. Realitatea este alta. Bălăuritul cu 10km/h pe coclauri hârtopiți în miez de noapte ne rezerva o surpriză. Tocmai când obosiți și cu nervii întinși ne obișnuiam cu gândul că vom petrece noaptea dormind în mașină, am văzut scris mare pe un panou Cabana Moților. A doua zi dimineață ne-am trezit în colțul de rai Mărișel și într-o pensiune frumoasă care servea la micul dejun guștoșenii tradiționale ca brânză cu chimen sau coacăze, slană cu ceapă și dulcețuri de casă.

Mărișel, sătucul montan din Țara Moților, e un amestec de liniște, peisaje cu căpițe de fân și căsuțe tradiționale. E locul în care să-ți încarci bateriile, să descoperi viața rustică și arhaică sau să te aventurezi cu bicicleta pe poteci vara, iar iarna să schiezi pe pârtia din apropiere. Pentru noi a fost supriza plăcută a concediului și încă ceva ce ne-au dat drumurile hârtopite: bucuria de a descoperi locuri noi.

Lăsând cu greu sătucul idilic în urmă, am pornit încrezători spre DN 1R care, în ciuda numelui de drum național, alternează până aproape de Albac între drum forestier, porțiuni pietruite și zone unde gropile întră în competiție cu avenele din parcul natural. Am deschis geamul și am lăsat spiritul molcom ardelenesc să ne cuprindă. Când nu gonești pe patru roți ai ocazia să te bucuri mai mult de locuri, să le simți, să intri în vorbă cu oameni de-ai locului. Fără a plănui dinainte am apucat să trecem prin satul Poiana Horea, parte din comuna Beliș, și am aflat că mai este numit și Dealul Calului. Aici construcțiile sunt grupate în „crânguri” cu spații mari între ele. Totul e liniște și pace, iar oamenii ne dau binețe. Nu e semnal la telefon dar nici că ne trebuie. Apoi urmează comuna Horea, pe valea Arieșului Mare, locul unde s-a născut, în satul Fericet, Vasile Ursu Nicola , cunoscut sub numele de Horea, marele conducător al Revoluției din Transilvania din anul 1784. A fost un fel de prelungire a lecției de istorie pe care am primit-o la cetatea Alba-Iulia unde i-am vizitat celula.

Din Albac drumul a devenit lesne de parcurs și asfaltul ține până la destinația finală Padiș după care se oprește brusc. Am mai făcut două opriri pe care ți le recomand din tot sufletul dacă ajungi prin zonă: Groapa Ruginoasă și Peștera Urșilor. Deși nu era pe lista noastră pentru că deja o vizitasem cu altă ocazie îți mai recomand și Ghețarul Scărișoara.

Au urmat două zile minunate cu trasee prin munți, fără mașină și fără pic de semnal. O să-ți povestesc în alte articole despre Lumea Pierdută, Cetățile Ponorului, cum ne-am cățărat pe lanțuri în Cheile Galbenei și cum ni s-au înmuiat genunchii în buza avenelor. Întoarcerea a fost grea și am tras de timp cât am putut oprindu-ne la Castelul Corvinilor din Hunedoara și din loc în loc să mai aruncăm câte un ochi la munțișori.

Privind în urmă, cu cel mai mare drag îmi amintesc de lungile clipe petrecute în mașină, când nu știam ce să facem, încotro să o apucăm, când nu aveam semnal deloc și telefonul era inutil, când fiecare își ținea în frâu pornirea de a-și vărsa frustrarea pe celălalt, când am făcut haz de necaz și ne-am imaginat, în bezna nopții, toate șcenariile unui film de groază care ar fi început cu fraza „și s-a terminat asfaltul”. A fost ocazia perfectă de a avea timp să vorbim câte în lună și în stele, de a petrece timp unul cu celălalt, de a ne încuraja și a pune încă o cărămidă la ceea ce se vrea a fi o relație între doi oameni cu dor de ducă și mâncărici în tălpi.

6 zile dintre care doar două pe traseele din Parcul Natural Apuseni și 4 mai mult în mașină, 1300 km făcuţi pe drum, peste 50km de mers pe jos, 4 trasee montane, 8 oraşe, nemumărate capiţe de fân, multe momente cand am aruncat pe geam planul de vacanţă şi am improvizat şi nenumarate situaţii când am zis ca rupem maşina în două sau facem cale întoarsă – asta a fost plecarea mea  #lelea prin România spre Munţii Apuseni în câteva cifre și nu regret nimic.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să transform orice neajuns într-o oportunitate de a încerca ceva nou, să nu las aspectele negative să își pună amprenta pe experiențele mele și să mă bucur de ce este în loc să plâng pentru ce nu este. De cele mai multe ori, drumul are mai multe să-ți arate decât destinația. Deschide ochii și inima și primește bucuros tot ce are de oferit.

Maria Radu

Maria Radu

Specialist Marketing și Comunicare de profesie, activez în zona de outdoor din 2011. Dragostea pentru munte și drumeții în natură a venit ca o extensie naturală la pasiunea mea pentru călătorii. În ultimul timp sunt mamă de mini aventurier cu care împart potecile și cortul. Îmi plac traseele tehnice, stânca și provocările, dar odată cu noul statut de mamă învăț să mă bucur de potecile mai domoale și liniștea pădurii.

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.