inspiraţionalMTB

L-am umilit pe Sisif la Fără Asfalt

Ţi-am descâlcit câteva iţe din relaţia mea cu bicicleta (Relationship status: Still complicated) şi chiar am avut curaj să-mi anunţ public intenţia de a lua dragonul de coarne weekendul trecut la Fără Asfalt. Managementul emoţiilor din cursul săptămânii trecute a fost un real succes, până vineri când m-am apucat de făcut bagaje şi-am început să ţes scenarii apocaliptice (parţial) inspirate şi de prognoza cu cod roşu de pe litoral.

Aveam echipa nerăbdătoare şi entuziasmată, cazarea plătită, planurile de drum puse la punct la dungă, trebuia doar să reuşesc să mă împing pe uşă afară.

Surprinzător, am ajuns la timp la locul de întâlnire. Dragonul mă aştepta cuminte şi ferchezuit de “doctor” agăţat de luneta coechipierului meu limbut. Ia imaginează-ţi o maşină plină de moldoveni în drum spre mare, spre soare apune cu cer de furtună şi fulgere în zare. Limbuţeala era în toi, doar mie îmi mâncase pisica limba dezminţind reputaţia care mă precede. Eram gâtuită de emoţii. Speram din tot sufletul la un uragan pe litoral şi desfiinţarea concursului. Optimiştii cred în Accu Weather, dar munţomanii ca mine ştiu că vremea e înşelătoare.

Am ajuns, am întregit gaşca de moldoveni, ne-am cazat, am luat kit-urile de concurs, tule-o în Vamă şi oprire obligatorie la clătite, un fel de carbo loading, să tot fi înfulecat vreo şinşi clătite că tot Meteoblue anunţa prăpăd mâine. Apoi a urmat turul cârciumilor să vedem ce s-a mai schimbat prin Vamă că n-am mai fost demult. În secret speram să se îmbete coechipierii mei şi să nu se trezească a doua zi la timp, dar moldovenii mei n-au cooperat la distracţie peste măsură şi ne-am întors la cazare apţi pentru cursa de a doua zi.

Se lăsase liniştea în 2 Mai, iar în micul complex, auto-intitulat balcanic, era plin de bicicletuţe la mai toate uşile. Toată lumea dormea, doar eu eram ghem în poziţie fetală, zgribulită sub 3 pături, şi-mi ascultam bătăile inimii. Nu sunt sigură dacă într-un final am adormit numărând oi sărind în mare sau am leşinat de frică. Cert este că atunci când a sunat defibrilatorul de alarmă pentru trezire puteam să jur că abia mă băgasem la coteţ.

Curajul luptătorului fragil

A doua zi totul mă irita groaznic: apa la duş era prea rece, lumina prea chioară, Elena, prietena mea alergătoarea era prea veselă, echipamentul era şifonat, în pungă nu aveam şoricei pentru număr şi colac peste pupăză – Afară NU ploua! Mi-a fost ruşine să mă desfăşor pe măsura nevrozei mele, aşa că am strâns din dinţi, am afişat un rânjet până la urechi şi-am plecat spre front. În Micul Golf era veselie mare, veselie reală care m-a molipsit iar. Salut în dreapta, salut în stânga şi după o cafea tare parcă şi viaţa era mai optimistă. Preocupată de dilema mea existenţială ochelari versus lentile de contact în eventualitatea unei ploi torenţiale n-am observat când a zburat timpul până la start.

Am încurajat şi ţipat cât m-au ţinut plămânii din vârful dealului la startul lui Mihai, înotătorul, ignorând norii tuciurii de deasupra mării şi bulbucând ochii cât cepele urmărind evoluţia lui în mare. Abia atunci m-am speriat: băietul ăla înota ca un submarin supersonic! Abia am avut timp să cobor de pe deluşor, să-mi abandonez posesiunile lumeşti la barul cu cafea şi să mă prezint cu casca în dinţi la zona de tranziţie să iau cipul în primire.

Deşi startul ştafetelor de bicicletă era răsfirat, nicidecum o hoardă care zbiară: This is Spartaaa!! tot am pornit gâtuită de emoţie. Ştiam că traseul e uşor. Ştiam că mă descurc. Alergam pe lângă bicicicletuţă şi speram ca momentul ăla când trec de zona de tranziţie şi trebuie să mă urc pe ea să nu mai vină. Mi-au trebuit câteva zeci de metri să mă relaxez. Când am început cursa propriu-zis am avut o surpriză neaşteptat de plăcută: NU mă durea genunchiul deloc! Îmi simţeam toată musculatura prezentă, activă şi în formă maximă. Eram una cu Dragonul şi tot drumul era al meu. I-am dat pedală la 90% din cât puteam şi ştiam că duc. Senzaţia aceea era priceless, pentru orice altceva există… card avantaj. 🙂

Asfaltul s-a terminat repede şi-am intrat, la propriu, în câmp. Drumuleţul de pămân era invadat de bălării luxuriante care mi se păreau au naibii de distractive şi mi-am amintit că Dragonul ştie mai bine decât mine ce să facă pe teren semi – accidentat. Într-un cuvânt, o veselie până la intrarea în “canion” inaugurată pe o cobărâre pe iarbă blănoasă pe care subsemnata a făcut-o cu teamă pe lângă bicicletă. În canion m-am distrat maxim printre pietre, pe potecuţe, prin boschetăraie şi hârtoape. Se simţea a off-road adevărat şi tare-mi mai fusese dor. A urmat alt câmp apoi am intrat într-o pădurice care mi-a tăiat răsuflarea. Aşa explozie de floricele colorate şi vegetaţie turbată n-am mai văzut. Am dus cu mine o luptă epică să nu mă dau jos să mă opresc la poze.

Ehee bucuria mea n-avea să dureze mult că la ieşirea din pădure s-a pornit o ploaie torenţială şocantă. După câţiva stropi timizi a început să toarne cu găleata. M-am oprit din pedalat că nu mai puteam să-mi ţin echilibrul de rafale. Mi-am scos ochelarii (de vedere), i-am băgat în bluză, dar nu puteam ţine ochii deschişi în aşa hal ploua. Mi-am pus antebraţul paravan deasura ochilor (de ce mi-oi fi scos şi rătăcit între timp cozorocul de la cască habar n-am!) şi-am început să merg pe lângă bestie. Simţeam cum ploioul ală se străduie şi reuşeşte să mă facă cu 5 centrimetri mai mică. Era rece ca moartea, mă udase până la os iar grija mea cea mai mare nu era telefonul fără pungă din buzunarul de la spate, ci sutienul meu tip “vestă de salvare” care acum complet imbibat cu apă cântărea şinşi kilograme schimbăndu-mi centrul de greutate în bătaia stihiilor.

Toată drama asta a durat 10 minute, maxim 15, după care s-a oprit complet şi-am putut să analizez consecinţele. Înafară de noua povară de pe chept, fleoşcăitul direct prin bălţi a devenit noua distracţie prin ferma piscicolă, distracţie care avea să se termine foarte brusc la prima limbă de ogor când am mai dat două pedale şi aia a fost: bicicleta n-a mai înaintat şi eu în avântul sforţării mele de a pedala m-am răsturnat peste ea.

Băi Sisif, îţi arăt eu cum se face!

M-am adunat rapid şi-am vrut să sar din nou pe ea. Canci! Mai mişc-o dacă poţi. Oamenii de la ultimul punct de alimentare se uitau la mine cu mutre din alea care păreau să ştie ele ceva dar aşteaptau să-mi dau seama singură. Abia am reuşit să o ridic dreaptă. Cântărea o tonă. Nici cele mai disperate eforturi ale mele de a o ridica s-o trântesc cu intenţia să mai sară glodul de pe ea n-au contat. Am scăpat-o iar pe jos. Am vrut s-o ridic deasupra capului şi să merg cu ea. Ce glumă bună! Nici nu reuşeam s-o clintesc un centimetru d-apoi s-o împing sau s-o ridic.

Ia imaginează-ţi un film cu proşti, cu mine în rolul principal, trăgand cu toate forţele şi toţi dinţii de-o pedală a bicicletei leşinate în glod, tot câzând în fund în noroi şi nereuşind s-o urnesc din loc.

Partea interesantă e că nu m-am speriat deloc. Nu m-am panicat, nu m-am apucat de plâns, nici măcar nu m-am îngrijorat de neputinţa mea completă. Cred că nu puteam să concep că nu pot să mişc biţa din loc. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Culmea că mi-am luat biţă de 11kg tocmai să o pot manevra uşor şi la cât mă rupe Dalanda, antrenoarea mea de fitness, acum o pot manevra lejer c-o singură mână deasupra capului.

Am început să jupoi de pe ea cu mâinile maldărul de noroi cleios ca prenendezul. Eram şocată de cum stătea bulk grămadă pe angrenaj, pe roţi, peste tot. În scurt timp am reuşit să fac o movilă considerabilă din glodul de pe bike până să realizez că tropăitul meu pe lângă ea în fabuloşii Speedcross mi-i transformase în veritabile rachete de glod colectând cu spor mocirlă şi paie şi acum abia mai ridicam picioarele. Într-un final am reuşit s-o curăţ cât s-o pot tărăi cu vreo doi metri mai aproape de punctul de alimentare să pot striga la voluntari ca o diva: Vă rog mult, mă ajutaţi şi pe mine să-mi pun bicicleta în spate şi să merg aşa bucata care urmează, că nu mai merge altfel.

După multe tactici de convingere a fost nevoie de doi bărbaţi să poată ridica animalul la înălţimea scundă a umerilor mei şi să mi-l aşeze în spate. Revin din nou la filmul cu proşti, eu ţipam: Da, da siguuuur pot să fac asta!, dar imediat ce şi-au luat mâinile de bicicletă am reuşit s-o ţin în echilibru cam două secunde după care am căzut cu tot cu ea pe-o parte.

Am râs cu toţii copios, dar doar după ce am ieşit de sub bicicletă. Totuşi mai aveam un as în mâneca: ştiam că poate fi cât de cât curaţată. Aşa că asta am făcut pentru următoare aproximativ două ore: curăţam noroiul de pe roţi cu mănuşile, scobeam angrenajul cu un băţ, trăgeam de ea nici doi metri şi o luam cu curăţatul de la capăt. Sisif e mic copil pe lângă mine, deja începea să-mi placă bălăcitul în noroiul cleios şi grija s-o vâd şi pe Elena că ia startul la Alergare îmi dădea forţe nebănuite la râcâit mocirla. După lupte seculare am intrat în lanul de grâu al oamenilor, prea înalt să pot merge pe ea, dar macar spicele dese mai luau vag din mocrila de pe roţi. Când am dat de prima limbuţă de iarbă mi-au explodat endorfinele. Am curaţat cât am putut, m-a suit în corcoduş şi-am pedalat cu 1×1 ca şoricelul cu toată forţa de care eram în stare lipa-lipa până la limanul de asfalt.

În viaţa mea nu m-am bucurat să vad asfalt ca în momentul acela. În urma mea venea un atv ticsit de bicicletuţe decedate la datorie. M-au întrebat dacă sunt ok, eram în culmea fericirii. De aici am ajuns la am zburat până la Finish, genunchiul încă nu zicea nimic deşi toată musculatura îmi era ghem de la hămălitul gloabei.

Bucuria Elenei când mi-a luat cip-ul şi solidaritatea lui Mihai care a decolat cu ea pe traseu m-au lăsat plângând de bucuria misiunii indeplinte şi parţial pentru cele trei unghii rupte oribil la mâna dreaptă şi una de la stanga.

fara_asfalt_2016_22

My work here is done! Mai trebuie doar să fac o serie de benzi desenate cu peripeţiile mele. Ah! şi sper să nu mă sune Primăria Limanu că-şi vor oamenii înapoi pământul de pe ogoare!

Pe data viitoare!

L-am umilit pe Sisif la Fără Asfalt was last modified: ianuarie 7th, 2017 by Mary
Mary

Mary

Daca n-ar exista legile fizicii şi cele ale lui Murphy, probabil aş fi de neoprit. Eu chiar NU pot sta locului. Sunt mai mult pe drumuri decat acasă, prin munti şi pe coclauri neumblate. Particip la compeţiile de trail running şi MTB. Daca nu s-ar suprapune, probabil m-as duce la toate. Sunt timida, mi-e frică de multe aventuri şi nu prea fac diferenţa între curaj şi curiozitate.
Poţi să-mi spui "Veveriţa". Daca nu ştii de ce, ai să afli!

2 Comments

  1. Luminita
    22/09/2016 at 4:14 pm — Răspunde

    Doamne, am ras cu lacrimi! Ma si vedeam in descrierea ta! Trebuie sa mai citesc o data ca sa inteleg mai bine cum ai facut, oricum prima citire a fost doar un hohot de ras! Mi-ar placea sa fiu cu tine!

    • Mary
      22/09/2016 at 9:57 pm — Răspunde

      Hihihihihi! Da, a fost distractiv. Sa incerci si tu!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *