AlergareEvenimente

Cum m-a transformat alergarea noaptea la Parângul Night Challenge

Știi cum e la concursurile de alergare montană? Te aliniezi la Start, urmărești marcajele de pe traseu și alți alergători pe care încerci să îi intreci, alergi, alergi, alegi și ajungi la Finish. Yey! și pleci acasă. Ei bine, prima mea experiență de a alerga noaptea pe munte la Parângul Night Challenge a fost puțin diferită.

Înainte să încep să vă povestesc trebuie fac să-mi o cană mare de ceai fierbinte, să mă înfășor într-o păturică flăfăcioasă și să mă fac covrig pe calorifer. Deja v-am povestit de Semimaratonul Zăpezii și noua mea poftă de aventură de la vremea aceea. Acum că știam că nu se crapă așa de ușor am continuat să caut aventuri și am dat peste PNC. E la deal? E iarna? E frig de crapă pietrele? E foarte departe? Nu are startul de dimineață? Vreau!

Ce este Parângul Night Challenge?

Ediția 2016 PNC are loc weekendul acesta pe 20 Februarie și este o competițe nocturnă de vertical spre Vârful Parângul Mic cu două probe – alergare montană și schi de tură. Traseul de aproximativ 4,5km și o diferență de nivel de 1000m, străbate în întregime Pârtia B (una dintre cele mai frumoase și solicitante pârtii din țară) și continua până pe piscul amintit, ce bifează o altitudine de + 2000 m, mai exact, 2074 m.

Drumul până la Petroșani nu doar a părut nesfârșit de lung, chiar a fost! Deși de data aceasta am ajuns cu mult timp înainte de start, tot nu am început bine – plata mea nu era validată. Prietena cu care eram îmi cedează înscrierea ei și astfel ignor avertismentul sorții. Ședința tehnică s-a ținut la Hotelul Ayana, dar eu am ignorat-o, fiind prea preocupată cu o masă copiaosă binemeritată după șapte ore de drum.

Luptându-mă cu lenea și cu siesta, ma aliniez la start. Eram o mână de oameni, dar toți păreau războinici. Nu cunoșteam pe nimeni, dar nu trebuia să-i las să-mi miroase frica!

Condițiile vitrege formează alergători buni

Se dă startul. Primii au plecat schiorii, în alergare. Am avut senzația unui asalt – La atac! – la lumina torțelor aprinse și în uralele spectatorilor. La cinci minute diferență, noi, alergătorii.

Primele câteva sute de metri nu erau de speriat. Simțeam că nu sunt pe plat, dar încă nu scosesem limba de un cot. Când a început urcarea adevărată am început să regret masa copioasă pe care o târăiam după mine. Când i-am ajuns pe schiori a început un fel de cursă cu obstacole, mai ales când voiam să depășesc trebuia să am grijă să nu calc pe schiurile cuiva, sau pe limba mea care era deja de-un cot lungime și să evit cu abilitate bețele lor gândindu-mă că doar fontala și un singur ochi nu-mi vor fi suficiente să ajung până în vârf.

Începuse să ningă din ce în ce mai tare, iar eu trebuia să alerg un munte la deal. Nu cred că pot să-i zic alergare la ce făceam eu acolo. Era o combinație bizară între un trekking rapid, calcând cu grijă pe urme deja existente în zăpadă ca să nu mă afund până la genunghi, un gâfâit de mangustă strangulată și o deplasare în varianta 4×4 pe bucăți lungi de gheață mai mult alunecând la vale decât urcat. Aveam senzația că n-am nici un spor și imi doream să-mi fi bătut cuie în talpă pentru aderență.

Îmi tot repetam în gînd că sunt doar 4km (restul de 0,5km îî pierdusem pe drum) și că n-am cum să eșuez lamentabil pe o distanță atât de mică, când aud o talangă în zare. Sincer, speram ca la porțile raiului să cânte soprane și nu un clopot de adunat oile. Când m-am apropiat, observ lumină (nu cea de la capatul tunelului) de la torțe și talanga ne anunța un viraj la stânga, pe care eu l-am făcut tot în patru labe.

Continui să urc dar obosisem crunt. Încerc să mă grăbesc, dar aveam cheful magarului lui Nastratin Hogea. Observ că am ajuns în zona de gol alpin după vântul puternic care îmi provoca grav verticalitatea și tufărișul de care mă tot împiedicam prin ceață. Eu iubesc ceața! Dar combinația de -10 grade, pe întuneric, vânt, eu la deal fără suflu și să nu văd pe unde calc, nu prea!

Mai biciuiesc puțin mârțoaga și mă apropii de vârf. Îl auzeam, că de vâzut, nimic. În urale trec linia de Finish ipotetică și un salvamontist îmi intinde o sticlă de votka îndemnându-mă să mă cinstesc. Inițial refuz, dar mă răzgândesc și iau o dușcă. Am simțit-o până în călcâie.

Abia acum îmi dau seama cât de frig e, dar nu îmi păsa. Ajunsesem sus și eram fericită. Supraviețuisem unei aventuri pe cinste și cu un timp bun. Într-un puseu de inteligență maximă mă decid să-mi dau check-in în vârf de munte ca un gladiator cu capul jivinei învinse în mână. Aveam trei apeluri nepreluate de la prietena mea și un mesaj în care mă anunța că nu a reuși să urce cu mașina pănă la vila unde aveam cazarea (vila Parâng, și cea cu premierea) și că a luat cazare la hotelul de la start. Habar nu aveam că aventura mea abia de-acum începea.

Condițiile extreme formează învingători

Conștientizez că m-am congelat cât m-am jucat cu telefonul și mă pun în mișcare. Îmi clănțăneau dinții sub buful pus pe față. Întreb de telescaun și mi se se spune că nu mai merge de dinainte de start. Mă enervez și încep să cobor tot pe pârtie spre Vila Parâng. Abia după 1km întânesc din nou oameni. Aici era talanga și drumul se bifurca. Îmi vine să urlu de durerea mâinilor înghețate și sunt aproape sigură că transpirația din spate se făcuse țurțuri. Întreb de hotel Ayana, dar voluntarii contrariați încearcă să mă îndrume spre vila Parâng. Mă îngrozesc când aflu că nimic oficial nu coboară spre Start. Mă revolt că pe site nu scria nimic. Pe noul site sunt acum ceva mai multe informații dar nimic despre ce se întâmplă după Finish. Mi se răspunde că ar fi trebuit să sun și să întreb dacă nu știam.

Îmi șterg mucii ostentativ cu mâneca și plec mai departe. Începuse drama. În sinea mea sper să ajung la vila oficială și să inspir suficientă milă ca cineva să ma și pe mine cu mașina până jos. Mai merg 1km smiorcăindu-mă până la prima așezare omenească. Aflu cu disperare că nici una dintre căsuțele alea nu e vila pe care o căutam eu și plec mai departe. Îmi înghețau lacrimile pe obraji, iar mâinile stăteau să-mi cadă degerate. Nu mi-a fost niciodata în halul ăla de frig. Orice suflare omenească dispăruse de pe drum. Or fi fost toți concurenții săteni de-ai locului? Mai merg încă 1km până reușesc să dibui prin ceață vila Parâng.

Am intrat în vilă ca un raton turbat. Eram bocnă. Părul ud înghețase în șuvițe casante. Pe față aveam pojghiță de lacrimi înghețate și genele scoarță degerată. De mâni nu mai zic, îmi luasem demult adio de la ele. La vilă, petrecerea era în toi. M-am dus țintă la persoana care vorbea la microfon să-l rog să facă o strigare dacă pleacă cineva cu mașina și mă poate lua și pe mine. Nu am reușit să mă înțeleg cu el. Am crezut că nu eram eu suficient de coerentă, dar el era beat publere. Mă tot întreba de ce aș vrea să plec de la petrecere ca să mă intorc pentru premiere și petrecerea de după. Totuși l-am convins să întrebe. Liniște completă.

Aveam 20ron în buzunar, mă mir că-i aveam și pe ăia, buletinul și telefonul care decedase pentru pâtrie, ceață și popor. Cineva mi-a spus că până jos sunt 12km și mi-a oferit ciocolată de consolare. Încerc să-l conving pe proprietarul vilei să înnoptez acolo și să plătesc a doua zi dar nu este de-acord. Varianta rămasă era să cobor singură pe o ceață de s-o tai cu cuțitul. Efortul, frigul și indiferența oamenilor mi-au pus capac. Disper și mă prăbușesc pe un scaun. Am plâns ca Smărăndița Popii de sărea softshell-ul de pe mine până am făcut baltă sub scaun dar nu m-a băgat nimeni în seamă.

După ce am terminat de plans și a început să-mi funcționeze puțin creierul mi-am pus toate hainele care se puteau dezlipi de pe mine la uscat pe un calorifer și de toți bănuții mi-am luat mâncare. Am înfulecat ca lupul la ultima lui scufiță și așteptam o minune când un puștan șovăielnic de la masa alăturată (că la mea cu ratonul turbat nu se așezase nimeni) se oferă să meargă cu mine până jos. Îmi zice că e salvamontist pe-acolo și că știe drumul. Apreciindu-i constituția firavă și că la nevoie va trebui să-l salvez eu de urs, el doar să țină drumul prin ceață, accept.

Am făcut vreo 20 minute pe drum și încă vreo 2 ore încercând să dibuim înapoi viluța. Era viscol și nu se vedea nimic de ceață. Doar eu aveam frontală, legată de genunchi să văd măcar vârful papucului. El era beat. Eram sigură că au să mă găsească turiștii la primăvară sub zăpadă cu ghiocei în gură. Știu că Parâng nu se compară cu vre-un Everst, dar deși eram ajunsă la o limită psihică nu voiam să mă dau bătută.

Ești consecințele acțiunilor tale

Foarte greu am găsit vila din nou. Eram pregătită să nu plec de acolo nici dacă mă dădeau în șuturi afară. Aș fi dormit lângă ușa și fără preș. Mă duc din nou proprietar și mă chinui să-l conving să-i las telefonul garanție până plătesc a doua zi. În timp ce el făcea mofturi, observ doi concurenți cum se împachetează, își iau toate catrafusele și ies pe ușă afară. Nu puteam rata așa șansă. Alergând după ei, aflu că s-au hotărât să coboare pe schiuri, dar reușesc să îi conving să mergem la pas până jos.

12km prin neantul ceței cu doi munțomani cu experiență și cu multe vorbe blânde la ei au trecut repede. Și ei erau cazați la același hotel. Nici ei nu pricepuseră cât de brusc și în mijlocul lui nicăieri se terminase concursul ăsta. Nu fuseseră atenți când încercasem să găsesc o o modalitate de a ajunge jos în sigranță, că m-ar fi scutit de suferință.

La hotel prietena mea era verde de îngrijorare. Era 5 dimineța. Fusesem plecată aproape 11 ore. Un duș fierbinte și căldura din cameră m-au transformat înapoi din lighioană în om rațional. Restul era deja poveste de zis nepoților la gura sobei.

În toate situațiile neplăcute vina este împărțită. Site-ul ar fi trebuit să fie mai.. detaliat, iar eu ar fi trebuit să mă fi informat cu atenție. Muntele nu este întdeauna prietenos, mai ales în condiții de viscol, ceață, iarna și în special noaptea. Această pățanie m-a învățat să fiu mai responsabilă și să nu mă aștept să fiu salvată, să nu mă expun în sițuații unde nu mă pot descrurca, iar dacă e musai, să o fac.

Vă zic că după acest concurs am aflat ce înseamnă muntele cu adevărat. Particip la un concurs doar dacă sunt în formă bună. Acum mă documentez înainte foarte bine despre traseu, punctele de acces și rutele de evacuare în caz de urgență. Am o harta listată în buzunar, numere de telefon de la salvamont și/sau organizator, echipament coresponzător și cursuri de prim ajutor la activ. Nimeni nu își dorește o urgență pe munte, dar dacă se întâmplă trebuie să știi ce să faci.

Mary

Mary

Inginer IT full time şi aventurier hiperactiv sub deviza #niciunweekendacasa, sunt implicată în zona de outodoor din 2012 pe partea de implementare şi consultanța evenimente sportive, turism activ şi responsabil. Ador solo traveling! Sunt un mare fan maratoane montane sau ture lungi şi caut mereu să-mi îmbunătățesc cunoştințele de tehnică şi siguranță montană.

5 Comments

  1. Anca
    20/02/2015 at 4:28 pm — Răspunde

    Ai avut de patimit ,nu gluma.Imi place insa cum ai povestit totul cu atata umor :)!

    • Mary
      20/02/2015 at 4:56 pm — Răspunde

      Mai fac și eu haz de necaz după ce a trecut 🙂

  2. […] Astfel, la o lună după ce am alergat primii 3km am participat la primul semi-maraton. A fost ceva ce a ţinut mai mult de supravieţuire decât de perfomanţa unei anduranţe sporite. Nu pot spune că începuse să îmi placă alergarea în mod deosebit, dar începuse să îmi placă “să pot” să fac lucruri care mă depăşesc fizic şi psihic. Acesta a fost începutul iar apoi curiozitatea a preluat controlul. Cum e să treci la alergarea montană? Cum e în pădure, noaptea,? Cum poți să alergi noaptea iarna? […]

  3. 17/02/2016 at 11:12 am — Răspunde

    Cum îi zice la vila aia unde nenea te-a refuzat să dormi?

    • Mary
      17/02/2016 at 12:30 pm — Răspunde

      Vila Parâng, unde se ţine premierea.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.