AlergareEvenimente

Wings for Life World Run – bucuria primilor 10km alergați

Plină de endorfine, așa cum bănuiam că voi fi, și proaspăt îmbăiată în laurii victoriei la Wings for Life World Run, raportez din vârful canapelei în halat roșu pufos: am reușit să alerg cei 10 km pe care mi i-am propus! Mai bine spus, cei 10 km pe care alții mi-i propuseseră, eu doar sperasem și mă temusem de ei. Mi-a plăcut la nebunie și cred că o să repet experiența! Na, am zis-o! Cineva să-și noteze și să-mi amintească de asta mâine dimineață când o să mă dau jos din pat cu plânset și șchiopătat.

Mi-a plăcut ideea că fac parte dintr-un eveniment global, cursa desfășurându-se în 33 de țări simultan, organizarea impecabilă cu cei mai drăguți și amabili voluntari, atmosfera de la start și finish, componenta caritabilă care a contat peste 70% la motivația de a mă forța un pic mai mult. Alergatul în sine? Îți spun doar că fiecare kilometru a venit cu provocările și durerile sale și m-am bucurat de ele așa cum am știut și putut mai bine. Adică prin puterea negării.

După o lună în care m-am perpelit pe toate părțile, dimineața a început bine cu trezit din 10 în 10 minute de stress și emoții, culminand cu trezitul abrupt dintr-un vis în care alarma nu a sunat și am ratat cursa cu totul. Realitatea era cu totul alta și m-am dezmeticit în oglinda din baie cu spume la gură (de la pasta de dinți) repetând mantre de afirmare în varianta moldovenească cu “Hai Mărie, nu fi toantă! O să fie bini di tăt că doar nu s-o sfârși lumea”.

Am mâncat tot ce am găsit: omletă, cereale, o banană, un baton cu proteine că doar era în kit și cine sunt eu să pun la îndoială logica organizatorilor, chiar și vreo două musculițe că am stat gură cască la tot ce se întâmpla la start. Am înghițit un pumn de vitamine convinsă fiind că așa compensez pentru toate zilele în care am uitat să le iau și m-am hidratat de parcă atunci am văzut apa pentru prima dată. Trăiască cei responsabili de logistică care au amplasat toaletele strategic chiar lângă culoarul de start în zona mea, cea cu bulina roșie sau, denumită foarte drăguț de organizatori, “cei mai puțin rapizi”.

Restul a fost pe repede înainte și până să iau startul gândurile mi-au zburat haotic de la nu merge Strava, trebuie să-mi dau drumul la muzică, cât de drăguț e Dani Oțil, cât mi-e de foame și de ce, cât de frumoase sunt alergătoarele, doamne, dar de ce am băut atâta apă și trebuia să fac mai multă încălzire.

Start!

Km 1. Alerg bine, e chiar plăcut și nici nu e atât de greu. Nu te uita la ceas, nu te uita la ceas! Hai, măcar un kilometru tot pot să alerg.

Km 2. Cuuuuum? Nu am facut deja patru? Puteam să jur că am alergat cel puțin patru. Ăștia nu sunt kilometri, sunt kilolungi. E cald, e foarte cald și mi se topește capul.  E nomal să fie atât de cald în mai? O fi bine pentru agricultură. Bine, ieri a plouat și… Mărie, unde-ți zboară mintea?

Km 3. Am uitat cum să respir. Complet. Am citit degeaba cu orele despre asta și sigur o să-mi reamintesc fix după ce voi sucomba rușinos înainte de borna de 5km. Or să mă găsească în poziția Superman pe jos. Mă iau durerile pe sub coaste. Vai cât doare și sigur ăsta e modul corpului de a-mi spune că am făcut o greșeală. Ficat evadat, îl declat trădător! E ok, o să merg o porțiune și când nu mă vede nimeni pot să mă arunc pe dreapta în boscheți, aștept până trece toată lumea și mă întorc acasă unde e umbră și bine și pizza vine în 10 minute. Nu! hai cu hiperventilatul că parcă așa trec durerile. Am făcut 3 km, practic mai am de încă două ori pe atât și încă puțin, 1 km, adică de două ori 500m, adică până la pâine la colț dar de două ori. Hai că pot!

Km 4. Vai ce doare, vai ce doare! Unde-i Felix cu mașina de finish?  Mărie nu mai contempla statul în fund pe bordură. Nu o să te creadă nimeni că alergai în sprint când te-a prins mașina și nici că te-ai oprit eroic să faci respirație gură la gură unei broscuțe afectate de hoardele de alergători. Încă un kilometru și bei apă, mănânci banane, viață! Poți să faci un selfie, să te lauzi pe Facebook.

 "Donez Amintiri". Photo by Radu-Cristi. All rights reserved.

“Donez Amintiri”. Photo by Radu-Cristi.

Km 5. Lăudat fie cel care a inventat Red Bull cu merișoare și l-a adus rece la punctul de alimentare! Am băut jumătate de sticlă de apă și Red Bull și oleacă de Isostar (sper că lichidul ăla căduț din pahar era Isostar!). De ce? Doar am citit despre cozile de la toalete. O să treacă mașina pe lângă mine și cipul o să mă înregistreze ca fiind la budă. Acu’ îi musai să alerg măcar încă un kilometru să transpir toată târășenia.

Km 6. Totul bine! Nu mă mai doare pe sub coaste! Wow! Și parcă mă simt mai bine. Clar, e de la vitamine și ce-am băut mai devreme. Vezi, ești tută, nu alergi pe bune, ai apelat la ajutoare. Tu și Amstrong. O să-ți stea medalia în gât. Îh, îh, încă un pic. Mărie, ești nebună. Nu te dopezi cu oleacă de calciu și magneziu, un păhărel de Red Bull și ceva ce speri să fi fost Isostar. Abia te târâi de la un kilometru la altul și, mai mult ca sigur, nu vei termina cursa pe seară acompaniată de bicicliști și cu ovațiile întregii lumi. Medalia nu o să-ți stea în gât ci pe gât pentru că acolo se pune.

Km 7. Parcă am făcut șpagatul pe două scaune. Eu și cu Van Damme și Mircea Badea, numa’ că pe mine mă omoară șoldurile. Ei îs bine, Badea e mult mai în față și alergă, de Van Damme habar n-am dar nu cred să-i fie rău. Mai am puțin, o tură de parc IOR. Dumani, ce-am mai urât să alerg acolo în cerc ca hamsterul. Ar trebui să mai alerg în IOR. Da, musai.

Km 8. N-am alergat niciodată atât de mult. Wow! Și dacă mă prăvălesc aici tot e bine. În fața mea aleargă un tip cu șosete cu Superman care au și câte o capă roșie care se fâlfâie la fiecare pas. Alerg după el și mă holbez la capă. Trebuie să-l întreb de unde le are dar nu pot să scot nici pâst. Mă tot joc de-a depășitul cu un tip care tot vrea să-mi dea apa lui. De ce nu mă lasă în pace? El nu știe de cozile de la toalete și treaba cu cipul în budă? Mai alerg cinci minute. Unde e tipul cu apa? Vreau apa aia, merit apa aia, fac jaf la drumul mare pentru apa aia! Sigur ajung la 10km, mai am 20 minute conform calculelor mele făcute după o formulă proprie.

wingsforlife001

N-am apucat să le fac o poză, dar așa arătau minunatele șosete.

Km 9. Ioi, kilometrul 9. Nouă, no-uă! Și ăsta o să se  simtă ca un kilolung. Încă oleacă, încă oleacă! Felix, fă pană! Se aude mașina din spate. Nu, e doar o motocicletă. M-a depășit o mașină. E de poliție. Pfiu! Ce zice? Parcă zice că vine Felix . Mai am vreo 200m. Nu-i corect. Hai Mărie, sprint. Acum ori niciodată, vorba imnului. Hai! Usain Bolt, Gabi Szabo, gagica aia blondă atletă a cărei carte voiai să o cumperi și pe care nu știi cum o cheamă, tipa de zâmbea la fiecare cursă, Mary cu al ei semimaraton după o lună de antrenament, Bugs Bunny, Road Runner, Speedy Gonzales și….

Am ajuns!

Km 10. Mă țin cu mâna de semn, trece și Felix. Păi dacă știam că nu te grăbești, o luam și eu mai încet. Râd ca tuta! N-a fost așa greu. Pe cine minți? A fost greu, a fost foarte greu, a fost ca atunci când ai vrut să te urci în șa a doua zi după ce ai pedalat 130km în drum spre mare. Iubesc pe toată lumea și cred că se simte. Niște fete mă îmbrățișează. Habar n-am cine sunt dar e atât de bine.

Spuneam în articolul anterior că sunt curioasă cum se termină povestea, dacă voi descoperi plăcerea de a alerga. Mi-am pus speranțe în linia de Finish pe care mi-am setat-o la 10km și, în ciuda realismului meu uneori vecin cu cinismul, a fost ca în filme. În capul meu au explodat artificii, rânjetul mi s-a  lățit între urechi și chiar dacă nu-mi place bucata de “între”, “înainte” și “după” sunt a naibii de plăcute.

Mă uit la medalie și dacă nu ar fi ascuțită și n-aș risca înjunghierea, aș dormi cu ea la gât. Wouter Decock (61,72km) și Liliana Danci (45,76km) sunt Campionii Naționali Wings for Life World Run în România. Nici nu-mi pot imagina distanțele parcurse de cei doi eroi în alergare, dar vreau să cred că la un moment dat și ei s-au entuziasmat că au atins 3, 5, 10 km. Pragul este altul pentru fiecare, bucuria, cred eu, este aceeași. Din bucuria asta a mea și a ta și a altora s-au strâns 4,2 milioane de euro în cadrul evenimentului Wings for Life World Run în care am alergat pentru cei care nu pot să o facă. Toți banii sunt direcționați către  cercetarea leziunilor măduvei spinării.

O să mai alerg? Habar nu am, dar la anul pe 8 Mai o să fiu fără discuții tot la Start la Wings for Life World Run. Asta e o promisiune față de mine.

wingsforlife005

E musai să citești și părerea lui Mary despre câţi kilometri sunt suficienţi?

Maria Radu

Maria Radu

Specialist Marketing și Comunicare de profesie, activez în zona de outdoor din 2011. Dragostea pentru munte și drumeții în natură a venit ca o extensie naturală la pasiunea mea pentru călătorii. În ultimul timp sunt mamă de mini aventurier cu care împart potecile și cortul. Îmi plac traseele tehnice, stânca și provocările, dar odată cu noul statut de mamă învăț să mă bucur de potecile mai domoale și liniștea pădurii.

4 Comments

  1. 04/05/2015 at 3:14 pm — Răspunde

    Fe-li-ci-tări!!!
    E atât de bine şi de frumos când îţi realizezi obiectivele…!
    Ioana

  2. 04/05/2015 at 10:03 pm — Răspunde

    Mi-a placut foarte mult cum ai descris fiecare clipa pe care ai trait-o in competitie! Imi aduce aminte si mie de momentele cand am facut cunostinta cu alergarea. 🙂

    Felicitari!!

    La cat mai multi km fara accidentari!

    • Maria Radu
      04/05/2015 at 10:29 pm — Răspunde

      Mulțumesc, Mihai. A fost interesant. Să știi că te-am pomenit de multe ori pe timpul cursei. Sper că n-ai sughițat, a fost de bine. 🙂

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.